Cu riscul să vă plictisesc, trebuie să întreb: l-a mai văzut cineva pe Klaus Iohannis? Aşa, cam de o lună încoace. Am verificat pe site-ul Administraţiei Prezidenţiale, care are ceva numit „Agenda Preşedintelui”. În luna Mai omul a fost în America, preţ de două zile, pe 8 şi pe 9 Mai. Înainte de asta, nimic de la 26 Aprilie, când l-a primit la Cotroceni pe Vice-Preşedintele Turciei. De la 9 Mai pauză până pe 22 Mai, când Administraţia Prezidenţială anunţă că primul român… s-a plimbat prin Piatra Craiului. Nu este o glumă, verificaţi. După aceea iarăşi pauză.
Ştiu ce veţi spune: problema este cunoscută. Klaus Iohannis nu s-a ostenit niciodată prea tare de când a fost ales Preşedinte. Este drept că o vreme măcar a mimat un fel de activitate. Acum însă e clar că nici nu încearcă să salveze aparenţele. Dar este adevărat: nu este nimic nou aici.
Aici nu, dar în altă parte da. Ne apropiem de momentul în care Klaus Iohannis va trebui să îşi strângă creioanele şi să aranjeze scaunul pentru succesorul său la Cotroceni. Ieşirea din scenă este parte a piesei. Şi mă tem că semnele nu sunt bune.
Klaus Iohannis lasă în urmă o instituţie distrusă – a Preşedintelui României. Din 1990 încoace, Preşedintele României a fost o piesă-cheie în arhitectura instituţională a statului român. În cele trei mandate ale lui Ion Iliescu, Preşedintele devenise un fel de „factotum” al scenei politice. Consilierii Preşedintelui erau mai importanţi decât miniştrii din Guvern. În mandatele lui Traian Băsescu, funcţia de Preşedinte a fost, fără dubiu, importantă. Chiar şi în vremea lui Emil Constantinescu să fii Preşedinte a însemnat ceva.
Aş vrea să fiu bine înţeles. Nu discut aici despre persoana fizică numită Klaus Iohannis. Subiectul meu este strict instituţia Preşedintelui. Iată că după 10 ani Preşedintele României are 0 (zero) realizări. Mai puţine decât un primar de sector.
Sunt trei feluri în care Constituţia poate fi schimbată. Primul fel este acela al revizuirii „pe hârtie”. Aici ne-am asigurat. Textul Constituţiei autoritare din 1991 nu a fost revizuit decât o sigură dată, în 2003, într-un referendum la care s-au oferit premii extrase la tombolă în supermarketuri. Al doilea fel este al impunerii unor interpretări diferite a prevederilor constituţionale. Şi aici ne-am „aranjat”. Curtea Constituţională a avut grijă să transforme România într-o ţară în care hoţii au mai multe drepturi decât păgubiţii.
Al treilea fel este mai greu de descris în câteva cuvinte. Să spunem că este vorba de „cultura politică” ce asigură contextul. Funcţionarea oricărei instituţii, inclusiv aceea prezidenţială, presupune un univers de valori, un anumit stil politic, seturi de aşteptări şi – eventual – de iluzii.
Era o vreme când un interviu sau o declaraţie a Preşedintelui făcea o diferenţă – în bine sau în rău. Oamenii luau aminte, chiar dacă în speţa respectivă Preşedintele nu avea pârghii instituţionale pentru a interveni direct.
Acum însă Preşedintele a tras după el, în abisul irelevanţei, şi alte instituţii. În primul rând Administraţia Prezidenţială. Era o vreme când Preşedintele României era înconjurat de consilieri precum Pleşu sau Baconschi. Acum însă nici eu, care mănânc o pâine ca profesor de ştiinţe politice, nu am idee cine este George Gabriel Bologan. CV-ul domniei sale arată că a făcut un curs la Universitatea de Stat din Oradea, în 2022. Acelaşi CV însă arată că omul era, în 2022, ambasador în Italia apoi în Spania. Habar nu am cum un ambasador (care e obligat să fie la post) poate absolvi un curs universitar (fie şi la Oradea) în acelaşi timp.
Aveţi cea mai vagă idee despre identitatea doamnei Alexandra-Maria Bocşe? Site-ul Administraţiei Prezidenţiale arată că se ocupă cu ceva numit Climă şi Sustenabilitate. Eu credeam că Preşedintele nu are atribuţii în acest sens, dar ce ştiu eu?… După cum nu ştiu cine este Daniela Bârsan. Site-ul susţine că se ocupă cu Comunicarea Publică. În public nu prea a ieşit.
În cădere liberă este şi Serviciul Român de Informaţii. Cititorii acestei pagini ştiu că subsemnatul nu a fost un simpatizant al acestei instituţii – ca să mă exprim politicos. Dar acum descriu o situaţie. Începând cu Ion Iliescu, toţi preşedinţii României au avut o relaţie privilegiată cu SRI. Acum câţiva din foştii şefi de prin SRI dau cu subsemnatul la DNA. Din Iulie 2023 SRI nici măcar nu mai are un director şi probabil nici nu va avea până pe la jumătatea anului viitor, în cazul cel mai bun.
Sistemul de partide este şi acesta grav avariat. Preşedintele României era legat de un partid sau de o alianţă. Dincolo de simpatiile sau de antipatiile fiecăruia dintre noi, schema avea o logică. Acum avem o „cooperativă”. Un sistem cartelizat.
Şi legătura cu mediile intelectuale a fost retezată. Ion Iliescu, Emil Constantinescu şi Traian Băsescu au fost asociaţi cu diferite grupuri de oameni de cultură (mai buni sau mai răi, nu asta e relevant acum). Klaus Iohannis însă a reuşit performanţa să nu mai fie asociat nici măcar cu Festivalul Covrigilor din Sibiu. Trecerea sa pe la Cotroceni nu a rămas asociată cu nici o idee demnă de a fi discutată – nici măcar într-o cheie critică.
În alţi ani, funcţia de Preşedinte era una disputată. Acum însă partidele politice se uită unele la altele. Oamenii politici îşi dau coate. Nici unul nu pare dispus să iasă în faţă. Problema este că este chiar funcţia de Preşedinte aceea care s-a transformat radical. Şi mă tem că nu în bine.
