Judecătorii, în genere, sunt o cloacă coruptă dirijită de politicienii mafioți. Jurnalismul a murit în România

Dacă cineva mai are naivitatea să creadă că în România anului 2026 trăim într-un stat de drept, o simplă privire aruncată în sălile de judecată sau în conturile publicațiilor independente este suficientă pentru un duș rece. Realitatea crudă, pe care puțini mai au curajul să o rostească, este că Justiția a abdicat de la rolul său, transformându-se într-o anexă docilă a puterii politice, în timp ce jurnalismul real este sufocat metodic sub mormanul proceselor de intimidare.

Roba pătată și prescripția salvatoare

Sistemul judiciar, teoretic a treia putere în stat, pare să fi devenit o castă intangibilă, o „cloacă” – cum o numesc tot mai mulți cetățeni revoltați – în care dreptatea se împarte în funcție de carnetul de partid sau de greutatea plicului.

Nu mai vorbim despre excepții, ci despre o regulă sistemică. Marile dosare de corupție, cele în care baronii locali și politicienii de la centru au devalizat bugetul de stat, se evaporă unul câte unul prin mecanismul pervers al prescripției. Judecătorii, numiți sau susținuți din umbră de aceiași politicieni pe care ar trebui să-i judece, amână termenele până când faptele „expiră”. Infractorul pleacă acasă cu banii, iar magistratul rămâne cu pensia specială neatinsă. Este un dans macabru pe cadavrul justiției, dirijat de o clasă politică mafiotă care și-a asigurat impunitatea prin lege.

Jurnalismul: O meserie sinucigașă

În acest peisaj dezolant, cine mai apără cetățeanul? Teoretic, presa. Practic, jurnalismul de investigație a fost declarat inamic public numărul unu.

Dacă ai curajul să deranjezi liniștea „Famigliei” politice, dacă îndrăznești să publici documente despre licitații trucate sau vile trecute pe numele bunicilor, sistemul se activează instantaneu. Nu cu dreptul la replică, ci cu hărțuirea juridică (SLAPP).

Jurnaliștii onești nu sunt combătuți cu argumente, ci sunt îngropați în procese. Politicienii și afaceriștii conectați la stat cer daune morale de zeci sau sute de mii de euro pentru pretinse atingeri aduse „imaginii”. Iar judecătorii – parte a aceluiași ecosistem toxic – admit aceste cereri aberante.

Mesajul transmis este clar și brutal: „Taci sau te falimentăm!”.

O publicație independentă, care trăiește din donații și nu din banii partidelor, nu poate supraviețui când are de plătit daune echivalente cu bugetul pe trei ani. Astfel, jurnalismul moare puțin câte puțin. În locul lui rămâne o propagandă sterilă, plătită gras din subvenții publice, care ne spune la ore de maximă audiență cât de bine o ducem, în timp ce țara este furată bucată cu bucată.

Concluzia amară

România a ajuns într-un punct critic. Când judecătorul stă la masă cu politicianul inculpat, iar jurnalistul care relatează asta este executat silit, democrația devine o simplă fațadă.

Nu mai avem justiție, avem o rețea de protecție pentru privilegiați. Nu mai avem presă liberă, avem eroi solitari care își riscă libertatea și agoniseala pentru a spune adevărul. Restul e tăcere. O tăcere cumpărată scump și apărată cu ciocănelul judecătoresc.