Judecătoarea Adriana Stoicescu: Am asistat neputincioși la pervertirea ideii de justiție penală, devenită slogan de campanie

Distribuie acest articol!

Îmi reprim cu greu cuvintele de ocara, știind că mă expun, din nou, “șansei” de a fi declarată dușman al independentei diverșilor eroi. Dar, citind cartea doamnei avocat Rodica Constantinovici, fost JUDECĂTOR, nu mă pot opri să nu urlu: Cum a fost posibil așa ceva? Cum am permis noi, judecătorii, acest cataclism rușinos, acest derapaj total al puterii care distruge și corupe umanitatea, normalitatea și cele mai elementare drepturi? Cum a fost posibil că într-o țară europeană, aparent democrată, să asistam nepăsători la un fenomen Pitești, de rit nou, în care, în numele unei minciuni, au fost sacrificați, cu seninătate și plăcere perversă, oameni absolut NEVINOVAȚI?

Cum am putut să tăcem? Să întoarcem capul? Să preluam pur și simplu, minciunile, doar pentru a fi noi înșine la adăpost? Pentru a fi pe placul mulțimii în delir, care striga “la pușcărie”, fară să intereseze pe cineva, pe oricine, daca oamenii aceia erau vinovați? Am fost amenințată, somata, sfătuită să tac. M-am gândit de nenumărate ori să plec, pentru că pot, liniștită, să pun roba în cui. Am trecut pe lângă iad și am fost salvata de un infractor, da, recunosc, ce nu a vrut să mintă pentru a-și salva pielea. Altfel, acum așteptam, probabil inutil, liberarea condiționată.

Dar, pentru numele Lui Dumnezeu, cum vă puteți privi în oglinda, autori și complici, artizani ai acestor minciuni care au omorât oameni? Cum puteți dormi? Cum puteți mânca? Vă duceți liniștiți copiii la scoală, știind că oameni nevinovați au murit din cauza însăilărilor voastre? Din cauza dorinței de a vă vedea numele pe prima pagina a ziarelor? De a fi lăudați? De a vedea oamenii cum tremura în fața voastră, cerșind mila, știind că aveți drept absolut de viață și de moarte asupra lor?Au fost condamnați oameni în numele unei iluzii bine ticluite, transformată în armă politică.

Au putrezit la propriu în celule mizere, pline de gândaci, în mijlocul cărora trona câte un WC turcesc, în tip ce așteptau, inutil, dreptatea. Dreptatea noastră era strâmbă, pentru ea contau doar urletele televiziunilor, satisfacția unor personaje care nu aveau ce caută în magistratura, dornice de preamărire și mânate de satisfacția meschina a omului mic care doboară un om, poate, mult mai mare. Doar pentru că poate.

Am asistat neputincioși la pervertirea ideii de justiție penală, devenită slogan de campanie, în timp ce marii și adevărații hoți erau bine mersi la adăpost de brațul lung al legii, furând liniștiți în continuare. Da, stiu, cu o floare nu se face primăvară. Da, stiu, vocea mea nu contează. Nu am în spate pe nimeni și nici nu “am spate”.

Da, știu, nu voi putea schimba nimic, iar absența mea nu va conta. Dar, nu am dreptul să tac, pentru că am fost la un milimetru de dezastrul care a ucis oameni și a aruncat dreptatea la gunoi. Mi-e rușine că nu am văzut totul, că nu am urlat mai devreme și că nu pot să îndrept nimic. Dar pot încă să vorbesc. Și să spun: Iertați-ne… dacă puteți….

de Adriana Stoicescu, judecător Tribunalul Timiș


Distribuie acest articol!
%d blogeri au apreciat: