Ionuț Dumitru, economistul apocaliptic propus ca premier. Cine este omul care stârnește panică bugetară, dar nu oferă soluții concrete

Ionuț Dumitru, propus din nou ca premier tehnocrat, pare mai degrabă economistul care instalează „panică bugetară”, nu cel care găsește soluții salvatoare. Economist-șef la Raiffeisen Bank și fost președinte al Consiliului Fiscal, el a fost deseori criticat pentru mesajele sale alarmiste: în loc să inspire încredere, scenariile sale sumbre privind deficitul fiscal românesc de 6–7 % din PIB sunt exprimate cu o duritate care, spun unii analiști,creând confuzie și teamă.

De la începutul crizei politice recente, numele lui Ionuț Dumitru a revenit în discuție ca soluție de compromis pentru funcția de premier tehnocrat. În lipsa unui consens între cele patru partide implicate în negocieri, varianta unui tehnocrat pare singura ieșire din blocaj, iar economistul-șef al unei bănci comerciale a fost adus la masa discuțiilor ca un „om neutru”. Totuși, imaginea lui Ionuț Dumitru este departe de a fi unanim acceptată. În ciuda carierei sale academice și a poziției ocupate în mediul bancar, Dumitru a devenit în ultimii ani o figură controversată în spațiul public, mai ales din cauza discursului său alarmist în privința finanțelor publice ale României.

Criticat frecvent pentru maniera în care emite avertismente catastrofice despre bugetul național, Ionuț Dumitru este perceput de mulți drept un „economist apocaliptic”, mai preocupat să accentueze riscurile decât să construiască soluții viabile. În repetate rânduri, a comparat situația fiscală a României cu o „bombă cu ceas” și a descris politicile bugetare recente drept „iraționale” și „sinucigașe”. În contextul post-pandemie, a afirmat că România acționează de parcă ar fi fost lovită de o a doua molimă, făcând trimitere la nivelul ridicat al cheltuielilor publice, pe care le consideră nejustificate. Acest tip de discurs, formulat într-un registru grav și metaforic, nu a fost însă însoțit de propuneri clare și aplicabile, ceea ce a dus la acuzații de populism tehnocratic.

Fostul președinte al Consiliului Fiscal s-a remarcat și printr-o opoziție vehementă față de orice măsură cu caracter social, cum ar fi majorările de pensii sau creșterile salariale în sectorul public, pe care le-a catalogat drept derapaje periculoase. Deși contextul economic general impune prudență, tonul folosit de Dumitru a fost considerat de numeroși economiști ca fiind excesiv și lipsit de nuanță. În ciuda insistenței sale asupra deficitului bugetar și dezechilibrelor fiscale, opiniile exprimate de el nu s-au transformat într-un plan coerent de reformă. Publicul a fost expus la avertismente dure, dar fără repere clare de redresare.

În plan politic, o asemenea retorică poate destabiliza mai degrabă decât să aducă ordine. Liderii de partid care promovează politici sociale îl percep ca pe un tehnocrat inflexibil, care nu ia în calcul realitățile sociale ale unei țări aflate sub presiuni multiple. În mediul de afaceri, vocile moderate l-au acuzat că, prin previziunile sale apocaliptice, descurajează inițiativa și întrețin o atmosferă de nesiguranță fiscală. În ciuda lipsei oricăror acuzații penale sau dosare judiciare, figura sa publică este una polarizantă.

Pentru cineva care se pregătește să preia o funcție de o asemenea importanță, echilibrul discursului este esențial. Ionuț Dumitru și-a construit imaginea pe avertismente și pe un discurs dur despre rigoarea bugetară, dar nu a demonstrat că poate construi consens și că înțelege complexitatea guvernării într-un mediu democratic tensionat. Asumarea unei funcții precum cea de premier presupune nu doar competență tehnică, ci și disponibilitate la dialog, adaptabilitate și empatie. Aceste calități nu au fost până acum prezente în intervențiile sale publice.

Dacă va ajunge să conducă un guvern alcătuit din partide profund divizate, Ionuț Dumitru va trebui să demonstreze că poate depăși rolul de avertizor fiscal și că este capabil să transforme severitatea analitică într-o guvernare echilibrată. Altfel, riscă să fie perceput ca un premier care propagă criza, nu ca unul care o gestionează.