Ioan Aurel Pop, președintele Academiei Române, a postat un articol pe Facebook legat de una din noile sale publicații: „Hunedoreștii – O familie europeană” (Editura Școala Ardeleană).
În cadrul textului, domnul profesor a explicat concis originile numelor „Hunedoreștilor”, a arătat cum sunt formate o bună parte din numele românești și a subliniat faptul că fiecare popor își denumește în limba sa personalitățile care consideră că le aparțin.
„Aflu că lucrarea mea recentă, intitulată „Hunedoreștii…”, stârnește anumite discuții online, ceea ce este firesc. Azi avem ocazia să scriem despre orice, oricând, uzând aceste mijloace difuzare în masă, mai rapide și mai eficiente decât oricând.
Era de așteptat ca titlul să-i surprindă pe cei mai mulți, chiar dacă aceștia nu vor citi niciodată cartea. Cine are timp azi de parcurs aproape 450 de pagini, dacă nu urmărește un interes anume? De altminteri, constat în ultimii ani că, pe măsură ce se scrie tot mai mult, se citește tot mai puțin.
Toată lumea știe că membrii familiei de Hunedoara se cheamă Huniazi sau Corvini. De unde atunci numele de Hunedorești? În niciun caz din dorința mea de a fi interesant sau original. Nu mai am demult asemenea scopuri în viață.
Fac precizarea că acești oameni au trăit în secolele al XIV-lea – al XVI-lea, când nu existau nume de familie, ci doar nume de botez, iar pentru distingerea unor omonimi se indica, în cazul elitelor sociale și politice, moșia de baștină.
De exemplu, Cândea de Râu de Mori, Mușina de Densuș, Bogdan de Cuhea etc. În familia lui Iancu de Hunedoara, astfel de nume de botez, întâlnite printre înaintași și contemporani, erau Voicu, Radu, Mogoș, Costea, Șerbu etc. De când au primit în danie, la 1409, de la regele Sigismund de Luxemburg, moșia (posesiunea) Hunedoara, li s-a pus „de Hunedoara”, pe ungurește „Hunyadi”.
Numele de Huniazi este corect, dar nu este românesc și nici format în spiritul limbii române, fiindcă în românește locul nu se cheamă Hunyad, ci Hunedoara. Chiar dacă românescul Hunedoara vine, probabil, de la ungurescul Hunyadvár (adică „Cetatea Hunyad”), acest cuvânt compus a fost modelat după specificul limbii române. Evident, nu este o greșeală să le zicem membrilor acestei familii Huniazi. Limbile se pliază după viață, nu viața după limbi.
Numele de Corvini are o sonoritate latină aparte, este foarte frumos, iar varianta Corvinești dispune chiar de terminație (desinență) românească (moștenită din latină). Totuși, acest nume are două metehne:
a) el este inventat pentru situația dată, adică este artificial; familia lui Iancu nu provine din familia romană Corvina;
b) Iancu de Hunedoara nici nu a știut vreodată de existența lui, iar Matia, care a poruncit să fie translatat din antichitate pentru sine și familia lui, nu l-a folosit niciodată în chip oficial, nu s-a intitulat niciodată, în documente, „Mathias Corvinus”. Primul și singurul care a fost conștient de acest nume și l-a folosit la maturitate a fost Ioan Corvin, fiul nelegitim al lui Matia.
Prin urmare, când scriem „Ioan Corvin de Hunedoara” nu ne putem referi niciodată la Iancu, ci la nepotul său menționat. Dar, fiindcă lucrul a intrat în uz, nu este o eroare să numim această familie Corvini sau Corvinești. Doar că atunci când zicem – cum se spunea în epoca romantică și postromantică – „Ioan Corvin de Hunedoara” și ne gândim la Iancu, facem sau promovăm o mare confuzie.
O altă chestiune este numele de Iancu, ajuns să fie contestat de unii. Această contestare vine dintr-o enormă eroare ori dintr-o ambiție pe care nu o comentez aici. Așa cum ungurii îl numesc pe eroul de la Belgrad în felul lor (János), sârbii în felul lor (Janko), grecii în felul lor (Iango, Ghiango), germanii în felul lor (Johannes), și românii au acest drept.
Iar felul românilor de a-l numi pe voievodul Transilvaniei (care s-a intitulat o clipă și voievod al Țării Românești) și guvernatorul Ungariei a fost, fără nicio îndoială, Iancu, un diminutiv de la Ioan, așa cum fratele omonim al lui Iancu a fost chemat acasă, între ai lui, Ivașcu (tot un diminutiv de la Ioan).
Am găsit zeci de mărturii care arată că, în epocă, marele comandant se chema Iancu și nu numai între români și în Balcani, ci și în spațiile occidentale (unde numele de Iancu/ Ianco a fost uneori corupt în Bianco, Blanco, Blanc etc.).
Evident, îl putem numi pe Iancu și Ioan, dar acesta este un nume livresc în limba română a secolului al XV-lea și este bine să-l rezervăm nepotului luptătorului de la Belgrad și să nu creăm, astfel, confuzii.
Numele fiului lui Iancu a intrat în uz între români ca Matei sau Mateiaș, când de fapt el este Matia. Evident, trebuie să știm acest lucru, fiindcă este vorba despre doi apostoli diferiți și de două sărbători creștine diferite.
Or, viitorul rege al Ungariei s-a născut la Cluj în ziua apostolului Matia și nu aceea a evanghelistului Matei. Dar nu se face deloc gaură în cer dacă, în mod popular, continuăm să-i zicem marelui rege Mateiaș ori chiar Matei. Mateiaș nu este întotdeauna un diminutiv de la Matei, ci un decalc românesc după maghiarul Mátyás (=forma ungurească a lui Matia).
Între români, numele de Matia (prezent la catolici) nu există și nu s-a dat niciodată la botez. Este bine ca istoricii să folosească, însă, numele corect de Matia.
De ce Hunedorești și nu Hunedoreni? Pentru că, în românește, hunedoreni sunt toți locuitorii Hunedoarei. Dar, totuși, de ce Hunedorești? Se știe că nume proprii cu terminația -escu nu prea sunt în Transilvania.
Și, totuși, avem sate vechi în Maramureș care se cheamă Călinești, Berbești, Budești, Copăcești, Hărnicești, Dănești, Drăgoești etc., dar nu avem atestări de acest fel la singular, adică Berbescu, Călinescu, Budescu, Dănescu, Drăgoescu etc.
Se știe, însă, că numele satelor acestora vine de la un prim stăpân, un întemeietor, un desțelenitor, precum Călin, Brebu, Bud, Dan, Drag etc. cu neamurile lor, chemate Călinești, Brebești/ Berbești, Budești, Dănești etc. Singurul loc din Transilvania unde – după știința mea – sunt nume neaoșe românești cu terminația aceasta specială (-escu), moștenită din latina târzie, este ținutul Hunedoarei.
Într-adevăr, în aceste locuri sunt multe nume de familie cu această terminație ușor coruptă (prin tăierea vocalei finale) de scribii străini și de obiceiurile altor state: Cândesc, Săndesc, Vasilesc, Tomesc etc.
Prin urmare, nu văd de ce forma Hunedoresc/ Hunedorești nu ar fi în spiritul limbii noastre. Am mai fost „sfătuiți” odinioară, de către anumiți istorici și filologi, să-i zicem unei anumite dinastii românești de la sud de Dunăre „Asenizi”, fiindcă așa ar fi fost europenește, recte bulgărește (unde numele unuia dintre frați este Asen, nu Asan). Până la urmă spiritul limbii române a biruit și toți istoricii români vorbesc despre Asănești și nu despre Asenizi.
Eu nu sfătuiesc însă pe nimeni să-i zică familiei lui Iancu de Hunedoara „Hunedorești”. Cu atât mai puțin nu intenționez să oblig pe cineva să o facă. Nici nu-mi stă în fire și nici nu am căderea să impun acest lucru.
Dar nici nu cred că, în lumina observațiilor de mai sus, mă poate sili cineva să spun altminteri decât consider eu. Fac asta în urma unor cercetări de circa trei decenii și ca rezultat al investigării câtorva sute de documente, al prelucrării multor studii, articole și cărți.”, scrie Ioan Aurel Pop, pe Facebook.
