Ziua Culturii Naționale, sărbătorită anual, la propunerea Academiei Române, în 15 ianuarie, nu are loc, în acest moment, sub auspicii bune, susține Ioan Aurel Pop. Principala vină nu o poartă doar pandemia de coronavirus, ci și metehnele noilor oameni de cultură, care nu mai sunt atașați de valorile și istoria poporului român.
Ziua Culturii Naționale li se pare unora (ca și Academia) de prisos, un fel de reminiscență sentimentală a unui trecut fără rost, menit, pentru anumiți contemporani grăbiți, să fie scos din memoria colectivă. Un motiv al unei asemenea atitudini este legarea sărbătorii acesteia de momentul nașterii lui Mihai Eminescu. Ce să mai caute un scriitor venit pe lume în 1850 în viața noastră? Și, pe deasupra, un scriitor „naționalist”, „autohtonist”, „conservator”, prețuitor al Moldovei, al României și al lui Ștefan cel Mare!
Alt „păcat” al zilei de 15 ianuarie – când, totuși, a venit pe lume expresia cea mai profundă și deplină a spiritului românesc – este chiar celebrarea culturii. Cine vorbește acum de valorile și de virtuțile tradiționale, care au făcut faima lumii de odinioară și care au adus societatea pe culmi ale civilizației, este repede declarat paseist, retrograd sau naționalist.
În fine, sărbătoarea culturii noastre mai cuprinde în numele ei un cuvânt „odios”, anume adjectivul „națională”. Cultura românească este (sau era, până nu demult) națională, deoarece este produsul sevei spirituale a acestui popor român, coagulat la un moment dat într-o formă de unitate superioară numită națiune. Azi, națiunea este aproape prohibită de unii, acuzată de cele mai mari rele din istorie, diabolizată chiar, ca și cum adepții ei – mari spirite ale umanității dintre secolele al XVI-lea și al XX-lea – ar fi plănuit să ducă lumea spre pieire. Așa că aceia care celebrează națiunile ca forțe coagulatoare de valori perene sunt aproape puși la zid, stigmatizați drept nostalgici ai dominației forțelor anacronice, disprețuiți, excluși din societatea aleasă. Este adevărat că nu toți. Cei care proslăvesc națiunile mari și puternice, dominatoare ale lumii, sunt cruțați, fiindcă noii ideologi vor „egalitate, dar nu pentru căței”, vorba unui clasic al literaturii române (Grigore Alexandrescu), azi aproape uitat.
Eminescu, națiunea și cultura, contestate vehement de aceia care nu înțeleg nimic din devenirea universală, ne-au dat nouă, românilor, rațiunea de a fi în Epoca Modernă și ne-au dat și încrederea de a pregăti viitorul. Goethe, națiunea și cultura națională germană au creat unitatea germană, prelungită până azi, când, după căderea zidului Berlinului – o rușine a globalismului de formă comunistă – Germania s-a reunificat. Unirea Germaniei de la începutul anilor 1990 s-a făcut în numele limbii, al tradițiilor, originii, istoriei, pământului, toate comune și dătătoare de energii naționale. Chopin, națiunea, cultura națională, biserica catolică le-au dat polonezilor energia de a se coagula într-un șuvoi, de a-și reinventa țara la 1918 (după circa 150 de ani de la frângerea și apoi dispariția Poloniei de pe harta Europei) și de a porni rezistența din anii 1980, în frunte cu sindicatul „Solidaritatea”. George Washington, ceilalți „părinți ai patriei” sau „părinți-fondatori”, Abraham Lincoln, idealurile libertății și al democrației susținute de ei, dar și Mark Twain sau William Faulkner le-au conferit americanilor rațiunea de a fi americani și altminteri decât prin geografie, adică prin spirit.
Eminescu a sintetizat toate marile valori ale creației spirituale românești. El s-a identificat și cu dacii, și cu romanii, și cu Decebal, și cu Traian, „de la Nistru pân-la Tisa”. Pentru Eminescu, România întreagă exista și trăia intens cu mult înainte de a fi fost oficial pusă pe hartă. În această Românie aveau loc și Alexandru cel Bun, și Vlad Țepeș, și Ștefan cel Mare (mai ales el, părintele Moldovei) și Mihai Viteazul, și Iașii, și Bucureștii, și Oradea Mare, ca și Mica Romă. Toate se pierdeau pentru el „în acest cuvânt mare, covârșitor și foarte frumos, de Țară Românească” (cum avea să spună mai apoi Nicolae Iorga).
Națiunea română nu a fost „inventată” de intelectuali (cum ne învață unii „analiști” contemporani), pentru ca românii să-și poată manifesta „spiritul lor de turmă”. Cultura națională, la rândul ei, ne încununează calitatea de români. Ce poate să fie rău în asta? De ce un englez poate să fie englez, un polonez are dreptul să se proclame polonez, un american poate să dorească public ca America să fie iarăși glorioasă, pe când un român nu poate să exprime aceleași lucruri pentru țara și poporul lui?
De ziua culturii, s-ar cuveni să vorbim și de specificul național românesc în cultură, dar, încă demult, a fost exilată și această noțiune.
Citiți întregul eseu aici.
