In anul 2008, Pascal de Sutter, un profesor de psihologie belgian, care și-a orientat activitatea profesională către psihologia politică, publica o adevărată culegere de metode de profiling politic, analize ale cercetătorilor, dar și interviuri realizate de către autor cu unii dintre aceștia.
Dincolo de curiozitatea pe care ți-o naște cartea ”Acești nebuni care ne guvernează”, ceea ce te izbește precum un pumn în față este realitatea îngrijorătoare pe care o prezintă autorul, și anume că ”acești nebuni care ne guvernează” nu sunt oameni de rând. Caracteristicile lor, unele dintre ele poate că îi apropie de nebunie, și care îi deosebesc așa de mult de noi ceilalți, îi conduc spre putere, îi ajută să supraviețuiască, să ia unele decizii politice discutabile, trăsăturile care îi deosebesc de un integru fiind tocmai nevoia de putere, narcisismul, megalomania, depresiile și paranoia, personalitatea de tip “A”, minciuna, nevoia de a fi iubit, stima de sine etc.
Sutter citează un profesor sud-african, specializat în studiul personalităților oamenilor politici care a prezis despre Bill Clinton încă din 1996 că: “ar avea probleme legate de chestiunile de etică fiindcă personajul său (de seducător) conținea germenii propriei sale prăbușiri”. Același profesor a fost întrebat dacă Bill Clinton va demisiona {dacă va fi confruntat cu rezultatele seducției lui}. Cercetătorul a răspuns că “se va bate până la capat”. Şi chiar așa s-a întâmplat.
Pe tema nebuniei lui Hitler s-au făcut foarte multe speculații. Cu toatea acestea, Sutter aduce în discuție faptul că Hitler nu era deloc nebun, ci toate actele comise de el au stat sub semnul propriilor frustrări. Hitler avea nevoie de un țap ispășitor pentru a-și proiecta sentimentele sale de inferioritate (timiditate, slăbiciune, sensibilitate și sexualitate masochistă), iar evreii doar un pretext pentru acest demers. “In fond Hitler era o ființă, slabă, fragilă și emotivă. Altfel decât dictatorii sângeroși el nu dorea să asiste la scenele de tortură ale prizonierilor. Se pare ca Hitler nu a vizitat niciodată lăgărele de exterminare”.
Cum poate un om politic care ajunge la putere călcând peste cadavrele prietenilor și adversarilor să nu încerce vreodată o formă de regret sau de dezgust? Creierul uman este bine conceput. Pentru a depăși problemele de conștiință, el posedă un mecanism care se numește “raționalizare”. Este modul în care îți găsești justificare unor acțiuni de care nu ești mândru și ceea ce este și mai îngrijorător este că întâlnim asemenea raționalizare la psihopați când își motivează faptele.
Istoria este un vast sistem de avertizare timpurie, iar cei care uită trecutul sunt condamnați să îl repete. Primul Război Mondial a avut la bază o serie de factori care adesea sunt trecuți cu vederea. În iunie 1914, un naționalist sârb pe nume Gavrilo Princip l-a asasinat pe arhiducele Franz Ferdinand în Sarajevo. Europa se confruntase anterior cu un număr însemnat de asasinate la nivel înalt, însă niciunul dintre acestea nu a dat naștere unui conflict de asemenea anvergură, în care peste 17 milioane de oameni și-au pierdut viața într-o perioadă de puțin peste patru ani.
Cu toatea acestea, acest asasinat a fost identificat ca fiind declașatorul acestui război. Atunci, ca și acum, foarte multe semnale care ar fi putut preveni această conflagrație au fost ignorate și pacea nu a interesat pe nimeni, tocmai ca rezultat al unor politici și acțiuni paranoice ale unor conducători. Și atunci, ca și azi cursa înarmării atingea cote alarmante. Într-o perioadă în care aproape toți europenii trăiau cu frica unui război care amenința să izbucnească în orice zi, multe națiuni europene s-au implicat într-o cursă majoră a înarmărilor pentru a se pregăti împotriva celui mai rău scenariu. Cursa navală dintre Marea Britanie și Germania a provocat multe fricțiuni între cele două națiuni și alianțele lor. Până în 1914, Marea Britanie avea deja 29 de nave de luptă și chiar dacă Germania a rămas puțin în urmă, ritmul în care construia altele noi era un indiciu că îi vor întrece pe britanici până în 1920.
O altă trăsătură comună a celor două perioade era aceea a încercărilor pe care marile puteri le-au întreprins, folosindu-și superioritatea față de zonele mai puțin dezvoltate, pentru a le aduce sub controlul lor.
Naționalismul a jucat un rol important în declanșarea unui război, nu numai în regiunea balcanică, ci și în întreaga Europă. Întreaga regiune avea o serie de sentimente naționaliste foarte puternice, fiecare națiune delimitându-și un „teritoriu inviolabil”, așa că atunci când Germania a cucerit Alsacia și Lorena în 1871 s-a lovit de ura francezilor. În centrul și estul Europei situația era și mai volatilă, diferitele popoare care făceau parte din cele trei imperii din regiune făcând de câteva decenii revendicări politice și teritoriale.
Consecințele primului război mondial nu au fost doar economice sau materiale. Pe scenă au apărut noi discursuri ideologice, în extrema stângă, extinderea comunismului care urcase la putere pentru prima dată odată cu Revoluția Rusă din 1917, de la formularea sa teoretică în 1848.
În zilele noastre, deși există multe reguli pentru a se asigura că națiunile rămân unite în pacea internațională, cu consecințe și ramificații dacă națiunile nu le respectă, eficacitatea lor este destul de discutabilă. Tocmai de aceea astăzi s-a ajuns ca SUA și UE să livreze armament Ucrainei și să susțină un război cu consecințe catastrofale pentru Europa. Cert este că nimeni nu dorește pacea la acest moment, iar această sarabandă a declarațiilor și a faptelor este de natură a crea un haos politic la nivel internațional.
Vizitele în Ucraina ale liderilor politici români au fost mai mult decât hilare și poate ar fi bine să primim într-o zi o explicație pentru implicarea într-o chestiune care nu ne privește. Ajutorul umanitar acordat refugiaților face parte din obligația umană, însă interesul național ne incumbă obligații de rezervă și de promovare a păcii.
Citește în continuare pe blogul lui Ciprian Demeter
