Înalta Curte a decis definitiv: Guvernul este obligat să plătească magistraților restanțe salariale de aproximativ 5 miliarde de lei
Înalta Curte de Casație și Justiție (ÎCCJ) a obținut o victorie definitivă în litigiul cu Guvernul privind plata restanțelor salariale ale magistraților. Hotărârea forțează Executivul să identifice aproximativ cinci miliarde de lei (circa un miliard de euro) dintr-un buget de stat deja suprasolicitat. Decizia marchează deznodământul unui lung șir de proceduri prin care magistratura și-a recalculat propriile salarii, și-a acordat drepturi retroactive pe cale administrativă și a utilizat instanțele pentru a transforma aceste drepturi în obligații ferme pentru stat, interpretând cadrul legal într-un mod extrem de favorabil propriei bresle.
Mecanismul administrativ al „fabricii de bani”
Problema nu a apărut recent și nu îi este imputabilă exclusiv actualei conduceri a ÎCCJ. Baza a fost pusă în 2023, când conducerea de la acea vreme a instanței supreme a emis o serie de ordine administrative (nr. 105/2023 și nr. 114/2023). Prin aceste acte, judecătorilor li s-au recunoscut drepturi salariale calculate la o valoare de referință sectorială de 605,225 lei, cu aplicare retroactivă începând cu 1 ianuarie 2018.
Mecanismul a fost unul atipic: conducătorii instituțiilor din sistemul judiciar, în calitate de ordonatori de credite, au recunoscut administrativ aceste drepturi salariale fără a exista un vot explicit în Parlament pentru o majorare de o asemenea anvergură. Ulterior, această recunoaștere a generat un val de recalculări și litigii în instanțe, fundamentate pe legislația salarizării și pe principiul nediscriminării.
Instanțele au preluat aceste litigii și le-au tranșat favorabil. De exemplu, în septembrie 2024, Înalta Curte a consfințit o majorare de 25% acolo unde nu fusese deja aplicată. Mai târziu, în iunie 2025, a fost necesară o altă clarificare din partea ÎCCJ pentru a stopa acordarea dublă a acestei majorări, dovadă a haosului interpretativ din sistem privind propriile venituri. În esență, administrația judiciară a recunoscut drepturile, propriile instanțe le-au confirmat legalitatea, iar obligația de plată a fost transferată către bugetul de stat, fără ca problema sursei de finanțare să fie luată în calcul la emiterea ordinelor.
Un miliard de euro, sub amenințarea unor penalități uriașe
Deși Guvernele succesive au recunoscut aceste datorii și au propus eșalonarea plăților pentru perioada 2025–2029, magistrații au respins această variantă. Ca urmare, Înalta Curte a acționat în judecată Guvernul și Ministerul Finanțelor, cerând plata imediată.
După ce ÎCCJ a câștigat la Curtea de Apel București, Guvernul a formulat recurs. Situația paradoxală a făcut ca recursul să fie judecat tot de Înalta Curte, care l-a respins definitiv joi, 15 octombrie 2026. Miza financiară este de aproximativ cinci miliarde de lei (un miliard de euro).
Situația bugetară este agravată de condițiile hotărârii de fond: termen de zece zile pentru plată și penalități de 1% pentru fiecare zi de întârziere (aplicabile conform stabilirilor instanței). Teoretic, aplicată la întreaga sumă, penalizarea ar putea ajunge la zeci de milioane de lei zilnic. Statul este astfel somat să găsească urgent fonduri, în timp ce ÎCCJ argumentează că amânările anterioare au majorat deja datoria cu peste 21% anual.
Independență judiciară vs. realitate bugetară
Deși președinta ÎCCJ, Lia Savonea, nu a creat acest mecanism, mandatul său consfințește acest deznodământ financiar major. Situația în care Înalta Curte a fost simultan parte reclamantă și instanță de decizie finală ridică probleme serioase privind aparența de imparțialitate, dincolo de argumentele privind legalitatea strictă a procedurii.
În fața criticilor publice referitoare la impactul bugetar uriaș într-o perioadă de deficite și austeritate, conducerea ÎCCJ a reacționat susținând că este victima unei „campanii de ură”. Această atitudine subliniază ruptura dintre sistemul judiciar – care își securizează veniturile ocolind constrângerile economice – și restul societății, care suportă consecințele lipsei de fonduri. Decizia demonstrează limitele separației puterilor în stat: o putere își obține singură drepturi financiare prin propriile mecanisme, obligând executivul să acopere nota de plată uriașă, lăsând contribuabilii să suporte povara.
