Curtea Constituțională a României este, prin definiție, o autoritate autonomă politico-jurisdicțională. Este jurisdicțională prin atribuțiile sale (controlul constituționalității legilor, soluționarea conflictelor juridice de natură constituțională, validarea unor proceduri fundamentale ale statului) și este politică prin modul de compunere, judecătorii fiind numiți exclusiv de actori politici. Trei sunt numiți de Președintele României, trei de Camera Deputaților și trei de Senat. Acest amestec nu este un accident, ci un model constituțional asumat, menit să asigure pluralismul și echilibrul între puteri.
Independența formală…
Această dimensiune politică a numirii a făcut ca, de fiecare dată când Curtea este chemată să se pronunțe asupra unor dosare sensibile sau să ia decizii nepopulare, să se reactiveze reflexul atacurilor politice. Judecătorii sunt etichetați în funcție de partidul sau actorul care i-a propus, presa vorbește despre „voturi politice”, iar opinia publică ajunge să privească deciziile CCR ca pe simple extensii ale majorităților conjuncturale. De multe ori, această critică se transformă într-o perdea de fum utilă unor actori politici.
Constituția și legea de organizare a Curții oferă, cel puțin pe hârtie, garanții solide de independență. Judecătorii sunt inamovibili, au mandate de nouă ani care nu pot fi reînnoite și nu pot fi revocați pentru considerente politice. Chiar dacă la momentul numirii sunt selectați dintre persoane cu anumite opțiuni ideologice sau traiectorii politice, cadrul legal exclude ideea de subordonare față de cei care i-au propus. Un judecător CCR nu are niciun motiv juridic să „execute ordine”, dacă vrea, cu adevărat, să fie independent.
…și tentația reală
Dincolo de atacurile politice de rutină, există însă situații concrete care ridică întrebări legitime nu atât despre legalitate strictă, cât despre aparența de imparțialitate și despre imaginea instituțională a Curții. Cazuri care nu pot fi respinse ca simple speculații sau răfuieli politice, pentru că ele privesc fapte, decizii administrative și relații instituționale verificabile.
Un prim exemplu este cel al judecătoarei CCR Laura-Iuliana Scântei. Chiar în timpul mandatului său de judecător CCR, premierul a desemnat-o reprezentanta României în Comisia de la Veneția. Desemnarea nu s-a făcut printr-un act transparent sau printr-o procedură publică, ci printr-un memorandum guvernamental secretizat, fapt care, în sine, ridică un prim semn de întrebare.
Din punct de vedere strict legal, se poate purta o discuție despre existența sau inexistența unei incompatibilități formale între calitatea de judecător CCR și cea de membru al Comisiei de la Veneția. Argumentele pot merge în ambele direcții, iar practica internațională oferă suficiente nuanțe. Problema reală nu este însă una de tehnică juridică, ci una de morală publică și percepție. Când un judecător constituțional primește un asemenea „cadou instituțional” direct de la premier, exact într-o perioadă în care Curtea este chemată să judece acte normative esențiale ale Guvernului, aparența de independență este inevitabil afectată.
Cadouri instituționale și zone gri
Situația devine și mai problematică în momentul în care apar informații, fie și pe surse, despre modul concret în care acest dublu statut a fost gestionat. Potrivit unor informații din interiorul Curții, au existat discuții privind faptul că judecătoarea s-ar fi deplasat la evenimente ale Comisiei de la Veneția pe banii Curții Constituționale, deși participa în calitate de reprezentant desemnat al Guvernului. O astfel de confuzie de roluri este extrem de gravă din punct de vedere instituțional.
Pentru a rezolva această situație, s-ar fi apelat ulterior la Ministerul Afacerilor Externe, însă răspunsul MAE ar fi fost că nu există fonduri pentru finanțarea acestor deplasări. Indiferent de deznodământul administrativ, simplul fapt că o asemenea problemă a apărut arată cât de subțire este linia dintre independența Curții și capturarea ei prin gesturi aparent mărunte, dar simbolic extrem de puternice.
La acest tablou se adaugă și trecutul politic al Iuliei Scântei, cunoscut ca fiind legat de PNL, partidul premierului Bolojan. Mai mult, potrivit unor surse, judecătoarea ar fi fost văzută de mai multe ori la sediul Guvernului în perioada elaborării legii privind pensiile magistraților, un act normativ cu miză uriașă, care a ajuns, previzibil, pe masa Curții Constituționale. Chiar dacă aceste prezențe ar putea avea explicații administrative sau tehnice, ele alimentează o percepție periculoasă a unei permeabilități excesive între Curte și Executiv.
Când familia devine problemă constituțională
Un al doilea caz relevant este cel al judecătorului Csaba‑Ferenc Asztalos. Numirea sa la Curtea Constituțională a fost urmată, într-un interval scurt de timp, de promovarea soției sale într-o funcție înaltă din administrația centrală, prin decizie a aceluiași premier Ilie Bolojan. Din nou, nu vorbim despre o incompatibilitate legală automată, pentru că legea nu interzice ca soțul sau soția unui judecător CCR să ocupe o funcție publică.
Problema este, și aici, una de aparență. Când Guvernul, parte direct interesată în numeroase dosare aflate pe rolul Curții, promovează un membru al familiei unui judecător constituțional, suspiciunea de influență, chiar neprobată, devine inevitabilă. Într-un sistem în care judecătorii CCR nu pot fi recuzați, iar fiecare vot cântărește enorm, asemenea situații erodează încrederea publică mult mai rapid decât orice atac politic explicit.
Cele două cazuri, privite împreună, conturează o imagine neliniștitoare. Nu una a unei Curți capturate în sens juridic strict, ci a unei instituții vulnerabile la capturare simbolică, prin gesturi, numiri și relații care, luate separat, pot fi justificate, dar care, puse cap la cap, subminează ideea de arbitru constituțional neutru.
