Iluzia reformei administrative: Costurile ascunse ale menținerii unui aparat de stat ineficient și supradimensionat
Una dintre cele mai urgente, dar constant amânate reforme din România este cea administrativ-teritorială. Organizarea actuală a țării datează din anul 1968, o paradigmă comunistă complet inadaptată realităților demografice și economice ale secolului XXI. Deși populația a scăzut dramatic, iar mediul rural s-a depopulat masiv în ultimele decenii, harta României este în continuare fragmentată în mii de comune și zeci de județe. Menținerea acestei structuri învechite generează costuri uriașe pentru bugetul de stat și blochează dezvoltarea coerentă a infrastructurii, stârnind critici aspre din partea mediului de afaceri și a societății civile.
Situația la nivel local este adesea de-a dreptul absurdă. Sute de comune din România au sub 1.500 de locuitori, iar unele abia mai numără câteva sute de suflete. Cu toate acestea, fiecare astfel de unitate administrativă deține un aparat birocratic complet: primar, viceprimar, consiliu local, contabili, șoferi și funcționari publici. Veniturile proprii ale acestor primării (din taxe și impozite locale) nu acoperă, în multe cazuri, nici măcar salariile angajaților, darămite investiții în drumuri, școli sau rețele de apă. Ele supraviețuiesc exclusiv datorită transferurilor financiare de la bugetul central sau de la consiliile județene. Economiștii denumesc aceste entități „găuri negre” ale bugetului de stat, instituții care secătuiesc resursele naționale fără a oferi servicii publice de calitate cetățenilor.
În ciuda evidenței economice care dictează comasarea comunelor mici și reorganizarea județelor în regiuni administrative mai mari și mai puternice economic, clasa politică refuză sistematic să implementeze această reformă. Motivul, acuză opoziția și analiștii politici, este unul strict electoral și de putere. Primarii de comune și președinții de consilii județene reprezintă „armata electorală” a marilor partide politice. Ei sunt cei care mobilizează votanții la fiecare scrutin. Desființarea unor primării ar însemna, automat, pierderea unor funcții, a unor bugete controlabile discreționar și a influenței politice în teritoriu. Prin urmare, interesul partidelor de a-și păstra rețelele de influență primează în fața interesului național de a eficientiza cheltuielile statului.
Pe lângă primăriile ineficiente, reforma administrativă vizează și puzderia de agenții, autorități și institute de stat, multe dintre ele cu atribuții suprapuse sau neclare, create adesea pentru a oferi posturi călduțe clientelei politice. Lipsa unei digitalizări reale și a interconectării bazelor de date face ca cetățenii să fie în continuare purtați pe drumuri între instituții. Amânarea la nesfârșit a reformei administrative nu înseamnă doar bani publici irosiți anual, ci și pierderea unor oportunități majore de dezvoltare regională, fondurile europene fiind mult mai greu de atras și implementat de către administrații locale slabe, lipsite de capacitate administrativă și viziune.
