În România, unele cariere încep cu un interviu. Altele cu o funcție. Iar studiile vin când e timp. Povestea lui Adrian Câciu pornește din anii ’90, într-o perioadă în care universitățile private apăreau mai repede decât acreditările. A urmat cursurile la Universitatea Româno-Americană într-o etapă în care instituția nu avea încă recunoaștere oficială. Nu era un detaliu minor, dar nici unul blocant: sistemul românesc avea deja soluția — examenul de licență susținut la Academia de Studii Economice din București.
Pe scurt, studiile într-un loc, validarea în altul. România tranziției funcționa după principiul „important e să existe o ștampilă la final”.
După terminarea facultății, traseul devine stabil. Din 2001 începe cariera bugetară și nu mai iese din ea. Ministere, structuri de control, consiliere, administrație. Un drum liniar, fără pauze în afara statului. Economia privată rămâne mai degrabă obiect de analiză decât mediu de lucru.
Anii trec, funcțiile cresc, iar la un moment dat apare și masterul. Nu înainte de intrarea în sistem, ci în timpul lui. Câciu îl urmează în paralel cu activitatea într-o poziție de conducere la Ministerul Agriculturii. Ziua verifică instituții, seara participă la cursuri. Programul de lucru și programul universitar coexistă fără să se încurce unul pe altul — o performanță tipică administrației românești, unde timpul e flexibil când funcția e stabilă.
Ulterior ajunge să gestioneze finanțele publice și apoi fondurile europene, poziții în care explică economia unei țări pe care a cunoscut-o aproape exclusiv din interiorul aparatului de stat. CV-ul rămâne consecvent: aceeași structură, același angajator general, aceeași direcție.
Biografia profesională nu are rupturi, ci doar etape administrative. Studiile se așază peste carieră, nu înaintea ei, iar traseul curge fără deviații în afara instituțiilor publice. România are multe tipuri de economiști, dar acesta e cel crescut integral în birourile statului, unde bugetul nu e ipoteză de manual, ci mediul natural.
