Cum se explică, totuși, acest paradox al diluării răspunderii în oceanul vinovăției, în cea mai “rațională” dintre lumi, în plină “ordine internațională bazată pe reguli”?
E frustrant că, atunci când o mamă fură o dură de cașcaval pentru a-și hrăni copii subnutriți, ia trei ani de pușcărie cu executare, nu?
E de-a dreptul kafkiană lumea în care cetățeanul obișnuit care omite să trimită la poliție dovada plății amenzii de 200 de lei sau o virgulă în declarația de actualizare a datelor cu caracter personal, are imediat conturile bancare blocate, salariul poprit și, eventual, bunurile de valoare scoase la mezat, nu?
Și e de epoca inchiziției medievale arderea pe rugul digital a “negaționistului” sau a „conspiraționistului” care atrage atenția că împăratul nu are haine noi, ci e gol pușcă și își expune indecent șuncile în public. Știm deja că ereticul este imediat suspendat din viața publică și, până la urmă, aruncat peste zidurile cetății, extra muros.
Dar cum se face că infractorii globali, criminalii sistemici și complicii lor sunt imuni la răspundere?
Explicația nu este simplă.
Poate că un mod relativ ușor de a înțelege este scena dintr-un film care rulează zilele astea pe Netflix.
Pain Killers este povestea romanțată a scandalului opioidelor din SUA, „medicamente” care au cauzat peste 300 de mii de decese și milioane de dependenți. Aceste pastile, cinic denimite „ucigași ai durerii”, au cauzat cele mai grele și mai multe suferințe afro-americanilor, hispanicilor și săracilor lipiți, adică fix celor pe care politicile woke, progresiste, îi consideră principalii destinatari și candidați la fericirea curcubeică. Purdue, principala companie producătoare a „ucigașilor durerii”, a scăpat de răspundere printr-un acord pe câteva miliarde de euro cu procurorii (acord în care nu și-a recunoscut nicio vină), iar acționarii săi au scăpat printr-o procedură de faliment, amical deschisă și derulată în statul Texas. Despăgubirile de zeci de miliarde de dolari cuvenite victimelor sau urmașilor lor se îngroapă în procedură, cu fiecare zi ce trece. Vor fi, desigur, uitate, nu foarte curând, dar uitate.
Unul dintre personajele filmului are o replică memorabilă. Întrebat fiind „ce facem dacă o să înceapă să moară oamenii în urma consumului acestor otrăvuri de pastile”, tipul răspunde:
„nu îmi pasă, nu mă tem, pentru că (i) pastilele au fost autorizate pentru a fi puse pe piață de Food an Drog Administration și (ii) medicii le-au prescris, asumându-și responsabilitate și câștigând bani frumoși din faptul în sine al prescrierii ca medicament; deci, hai să facem niște miliarde de dolari”.
Așadar, dacă autoritățile au dat girul lor unei crime (din prostie sau din corupție), vina se împarte cu autoritățile. Dacă medicii au prescris otrava, vina se împarte și cu medicii. Dacă oamenii au cerut pastila (de exemplu, pentru că au devenit dependenți de ea), vina se împarte și cu victimele. Dacă influencerii, companiile de advertising și mass media au făcut bani din promovarea pastilelor ucigașe, vina le aparține și lor.
De aici concluzia că, dacă toată lumea este vinovată, nimeni în mod concret nu mai e vinovat.
Ca o picătură de otravă într-o piscină aseptică, vinovăția unui singur om sau a unui grup restrâns, dar concret, se diluează și, deci, devine inofensivă, ne-pedepsibilă.
Vinovăția tuturor diluează vinovăția individuală. Blurează identitatea criminalului. Elimină responsabilitatea persoanei.
În acest fel, oricât de satanic, oricât de cinic, răul se banalizează. O întreagă civilizație participă la crimă și ajunge să nu mai poată distinge răul cotidian de binele principial. Oameni care, în mod normal, nu ar face rău nimănui, ajung să facă rău doar prin faptul intrării în acest curent al răului, chiar fără să mai perceapă grozăvia faptelor mulțimii din care face parte.
Este ceea ce, după explicația dată de Hannah Arendt, a dus societatea nazistă germană din perioada 1933-1945 la toleranța față de holocaust.
Banalizarea răului face ca cele mai sinistre manifestări ale iadului să se vadă și să fie resimțite pe Pământ.
Intră în acest curent, de bună voie, idioții utili ai totalitarismelor, ai pseudo-științei, ai marketingului, precum și „tatuații mintal”, care cred sincer că, având tatuată pe frunte eticheta pe care scrie „știință”, superioritate de rasă, progres, fac parte din clubul select al elitelor eroice și glorioase, îndreptățite să îi strivească pe oamenii “inferiori”, pe medievali și pe sceptici.
Catastrofic pentru om este că răul diabolic este tigrul din odaie, este la vedere, dar nu mai poate fi văzut.
De aici această concluzie debilitantă pentru omul rațional, care ar putea avea pretenția că a învățat ceva din istorie: cei mai mulți oameni se lasă trași în acest curent al răului banalizat, se obișnuiesc cu el, ajung să îl considere „natural” și, inconștient, spală păcatele autorilor reali ai crimelor, prin diluarea în mulțime.
Într-o mare de umbrele care apără de ploaie sau de “cupola de foc” se poate ascunde chiar și satana.
Cu toate acestea, există oameni care refuză să se prefacă a fi orbi și insensibili la mirosul izbitor al crimei. Datorită lor, vor fi identificați și pedepsiți țapii ispășitori. Afirmația nu este o bagatelizare a ideii de justiție, ci un avertisment sever pentru toți cei cu adevărat vinovați.
Nimeni nu știe CINE va fi țapul ispășitor, deci ORICINE poate fi în pielea țapului.
Venim după voi, țapilor, fiți siguri.
