Există politicieni care construiesc discursuri. Există politicieni care construiesc doctrine. Există politicieni care pot porni de la o idee simplă și o pot duce, prin argumente, exemple și concluzii, până la capăt.
Și mai există George Simion.
În cazul lui, uneori ai impresia că întreaga lume politică trebuie înghesuită în maximum 130 de caractere. Atât cât să încapă un slogan. Atât cât să nu mai fie nevoie de explicații. Atât cât să pară că s-a spus ceva, fără ca, la o lectură mai atentă, să găsești neapărat și conținutul.
Mesajele sale publice sunt adesea scurte, plate, fără dezvoltare și fără o concluzie care să rezulte dintr-o argumentație reală. Avem afirmația, dar nu și demonstrația. Avem verdictul, dar nu și drumul până la el. Avem ambalajul, însă produsul trebuie căutat cu lupa.
Uneori nici lupa nu ajută.
O bună parte dintre formulele folosite de George Simion par fie platitudini, fie idei deja rostite în jurul lui, în partid, în spațiul public sau de alte personaje politice. Sunt reluate, simplificate, comprimate și apoi livrate cu aerul unei revelații.
Numai că o fotocopie nu devine operă originală doar pentru că este făcută pe hârtie mai groasă.
Un xerox rămâne un xerox. Nu scrie romanul, nu pictează tabloul și nu compune muzica. El reproduce ceea ce i se pune în față. În politica lui George Simion apare, prea des, această senzație: ideile vin din jur, sunt trecute prin aparatul de comunicare și ies pe partea cealaltă mai scurte, mai zgomotoase și, uneori, mai sărace decât au intrat.
Aici apare însă paradoxul.
George Simion are instinct de scenă. Știe să intre în cadru, știe să ridice vocea, știe să găsească un moment potrivit pentru o replică și știe să transforme conflictul într-un spectacol. Dar actorul nu este întotdeauna și dramaturgul. Poți juca foarte bine într-o piesă fără să fi scris nici măcar o replică din ea.
Și exact aici se vede diferența dintre spectacol și construcție politică.
Când discuția este simplă, emoțională, conflictuală, George Simion se mișcă într-un teren familiar. Când însă conversația cere cauze, efecte, cifre, alternative, mecanisme instituționale și soluții care trebuie explicate pas cu pas, spectacolul nu mai este suficient.
Atunci începe adevărata probă a discursului.
Și, prea des, rămânem tot la cele 130 de caractere.
Partea aproape comică este că apoi apar comentatorii, simpatizanții și adversarii care încearcă să descifreze profunzimi. Se caută sensuri secundare. Se interpretează nuanțe. Se fac scheme logice. Se încearcă identificarea unei strategii complicate în spatele unei propoziții de două rânduri.
Cititorul ajunge, fără să-și dea seama, să muncească mai mult decât autorul.
Uneori pune în mesaj propria sa logică. Alteori adaugă explicații care nu au fost scrise. Completează golurile, construiește legături, inventează o coerență și, la final, îi atribuie autorului o construcție pe care textul nu o conține.
Este un fenomen interesant: cu cât mesajul este mai gol, cu atât există mai mult spațiu pentru ceilalți să îl umple.
Și aici apare ironia perfectă. Un mesaj atât de scurt și atât de vag poate ajunge să producă pagini întregi de interpretări. Autorul scrie două propoziții, iar publicul construiește teoria. Autorul aruncă sloganul, iar ceilalți caută doctrina. Autorul lasă trei cuvinte pe masă, iar comentatorii încearcă să monteze din ele o bibliotecă întreagă.
Numai că nu orice tăcere ascunde profunzime. Nu orice frază ambiguă este filozofie. Nu orice slogan este strategie. Și nu orice text scurt ascunde o idee mare.
Uneori textul este scurt tocmai pentru că ideea se termină repede.
În politică, concizia poate fi o virtute atunci când vine după gândire. Churchill putea comprima o idee puternică într-o frază memorabilă pentru că în spatele frazei exista o construcție. O propoziție bună este vârful aisbergului, nu întregul aisberg.
Problema apare atunci când vârful este tot ce există.
În cazul lui George Simion, prea multe mesaje lasă tocmai această impresie: nu că în spatele celor 130 de caractere s-ar afla un tratat nevăzut, ci că cele 130 de caractere reprezintă întregul produs.
Restul îl adaugă publicul.
Unii îi pun strategie. Alții îi pun doctrină. Alții îi pun sens. Fiecare completează spațiile goale cu propria imaginație și apoi privește rezultatul ca și cum ar fi aparținut autorului.
Este, într-un fel, o formă foarte eficientă de politică participativă: politicianul furnizează începutul, iar cetățeanul scrie restul.
Un xerox politic modern. Primește o idee, o simplifică, o comprimă, o reproduce și o trimite mai departe. Nu contează dacă originalul avea zece pagini. La ieșire trebuie să rămână sloganul.
Maximum 130 de caractere.
Atât cât să fie distribuit.
Atât cât să fie repetat.
Atât cât să pară că s-a spus ceva.
Iar dacă lipsește sensul, nu este nicio problemă.
Îl completează cititorii.
