George Simion pare să fi descoperit o formă originală de politică: să pregătești partidul, în același timp, pentru alegeri anticipate și pentru ocuparea funcțiilor publice. Nu succesiv. Nu după ce se lămurește situația politică. Ci simultan.
Pe de o parte, mesajul transmis parlamentarilor și șefilor de filiale este că trebuie să se pregătească pentru alegeri anticipate. Nu este, de altfel, o poziție nouă. AUR a cerut oficial organizarea anticipatelor, iar George Simion a repetat public această solicitare. La 31 august, acesta cerea din nou alegeri, dar în același mesaj spunea și: „Lăsați-ne să guvernăm”.
Pe de altă parte, potrivit informațiilor care circulă în interiorul partidului, în teritoriu au fost solicitate liste cu persoane și cu funcțiile publice pe care acestea ar dori să le ocupe, ca și cum instalarea AUR la guvernare ar urma să aibă loc mâine dimineață.
Cu alte cuvinte: pregătiți-vă pentru dizolvarea Parlamentului, dar, până atunci, spuneți-ne și ce funcție vreți.
Este dificil de găsit o imagine mai sugestivă pentru confuzia politică instalată în partid.
Contradicția există și în mesajele publice. Pe 2 septembrie, Simion declara explicit că AUR nu va vota instalarea unui guvern din care partidul să nu facă parte. Pe 17 septembrie a repetat, după consultările de la Cotroceni, că AUR nu votează niciun guvern fără participarea sa.
Astfel, în interiorul partidului pot coexista liniștit două realități. În prima se fac anticipate. În a doua se împart funcțiile.
La ora 8 ne pregătim de alegeri. La ora 10 verificăm lista de numiri.
Dar aici apare o problemă și mai serioasă. AUR s-a prezentat ani la rând ca alternativa la partidele tradiționale, criticând exact mecanismul prin care funcțiile publice ajung să fie folosite drept recompense politice. Dacă însă membrii sunt atrași, disciplinați sau ținuți aproape prin promisiunea unui post la stat, diferența de metodă devine tot mai greu de explicat. Nu mai vorbim despre o reformă a sistemului, ci despre tentația de a-l reproduce: alte sigle pe uși, alți oameni în birouri, dar aceeași logică a funcției publice transformate în monedă de fidelizare. În loc ca administrația să fie privită ca un spațiu în care trebuie aduși profesioniști prin criterii transparente de competență, ea riscă să fie tratată ca o hartă pe care se împart poziții între cei care au stat suficient de aproape de conducerea partidului.
Aceasta este, de fapt, una dintre marile boli ale politicii românești: ideea că statul trebuie „împânzit” după fiecare schimbare de putere. Unii dintre cei care nu și-au construit o carieră profesională solidă ajung să privească partidul ca pe o scurtătură către salariu, poziție și influență. Criticii acestui sistem îi numesc uneori „clienți politici” sau chiar, într-un limbaj mult mai dur, „paraziți ai statului”. Problema reală nu este însă eticheta, ci mecanismul: dacă promovarea nu se face după competență, experiență și rezultate, instituțiile ajung populate nu cu cei mai buni, ci cu cei mai loiali. Iar atunci când un partid care pretinde că vrea să rupă această tradiție începe să ceară liste de funcții înainte să existe măcar o guvernare, întrebarea devine inevitabilă: unde mai este ruptura de vechile partide și unde începe doar schimbarea beneficiarilor?
Mai interesantă decât contradicția este însă lipsa de reacție la ea. Mesajele vin, în esență, de la aceeași conducere și ajung la aceleași structuri de partid. Cu toate acestea, două direcții politice care în mod evident ridică întrebări pot fi primite fără ca cineva să solicite măcar o explicație coerentă.
Problema nu mai este doar mesajul liderului. Este cultura politică pe care o asemenea situație o poate produce.
Aici apare însă și o întrebare mult mai dificilă pentru oameni precum Petrișor Peiu, Dan Dungaciu, Gheorghe Piperea, Mohammad Murad sau Ramona Bruynseels. Sunt persoane cu pregătire profesională, experiență publică sau experiență consistentă în afara partidului, de la care tocmai de aceea s-ar fi putut aștepta introducerea unei doze de substanță, rigoare și coerență în discursul politic al AUR. Dan Dungaciu este prim-vicepreședinte al partidului, Gheorghe Piperea este europarlamentar AUR și vicepreședinte al grupului ECR, iar Ramona Bruynseels este vicelider al grupului parlamentar AUR și, în actuala sesiune, secretar al Biroului permanent al Camerei Deputaților. Nu discutăm, așadar, doar despre membri care privesc de pe margine.
De la asemenea oameni te-ai fi așteptat să existe un filtru. Să oprească avalanșa de contradicții, improvizații și explicații greu de împăcat între ele. Să spună simplu atunci când ceva nu are logică. Să oblige conducerea partidului să aleagă o linie: ori anticipate, ori negocieri pentru guvernare; ori schimbarea sistemului de numiri politice, ori întocmirea listelor de funcții. În schimb, din exterior, impresia este că fiecare nouă explicație poate fi absorbită, reinterpretată și făcută să conviețuiască liniștit cu opusul ei de ieri.
Cazul lui Mohammad Murad face discuția despre funcții și mai greu de tratat ca pe o simplă speculație. În iunie 2026, Murad a afirmat public că George Simion ar fi negociat cu PSD ministere și funcții în contextul învestirii Guvernului Veștea și că lui i s-ar fi spus că ar urma să ocupe portofoliul Economiei. AUR a contestat această versiune. Important este însă că tema negocierii funcțiilor a fost pusă public pe masă chiar de un om important din partid, nu doar de adversarii AUR.
Și tocmai aici situația devine tot mai greu de explicat. Nu discutăm despre persoane lipsite de educație sau experiență, care ar putea să nu sesizeze contradicțiile. Dimpotrivă. Tocmai pregătirea unor oameni precum Peiu, Dungaciu, Piperea, Murad sau Bruynseels face mai greu de înțeles de ce asemenea oscilații sunt tolerate fără o reacție publică serioasă. Mai mult, chiar în interiorul conducerii există poziții diferite. Pe 9 septembrie, Digi24 consemna explicit „viziuni diferite în AUR” privind posibilitatea unei formule de guvernare cu PSD: Dan Dungaciu respingea un asemenea vot, în timp ce Gheorghe Piperea vorbea despre necesitatea unei soluții AUR–PSD.
Nu este o problemă faptul că într-un partid există opinii diferite. Dimpotrivă, acesta poate fi un semn de sănătate politică. Problema apare atunci când diferențele nu produc o clarificare, ci se suprapun peste alte mesaje contradictorii, iar partidul ajunge să spună simultan aproape orice: anticipate, guvernare, refuzul guvernării cu unii, negocierea cu aceiași, eliminarea clientelei politice și, potrivit informațiilor interne, pregătirea propriilor liste de funcții.
George Simion nu mai conduce o organizație de protest și nici nu poate trata politica precum un copil de zece ani care bate din picior atunci când realitatea nu îi convine. Este liderul unui partid parlamentar important, iar declarațiile sale au consecințe pentru parlamentari, membri și electorat. Un adult aflat într-o asemenea poziție trebuie să răspundă pentru propriile cuvinte, să explice schimbările de direcție și să construiască o strategie care să rămână inteligibilă și a doua zi, nu doar în ora în care este rostită.
Iar oamenii cu experiență din jurul său au și ei o responsabilitate. Nu este suficient să ofere prestigiu profesional unei construcții politice. La un moment dat trebuie să ofere și discernământ. Să spună că două afirmații contradictorii nu devin compatibile doar pentru că amândouă au fost rostite de președintele partidului.
Un partid serios ar trebui să caute oameni capabili să pună întrebări, să analizeze și să contrazică atunci când lucrurile nu au logică. Atunci când selecția internă favorizează obediența în locul competenței, contradicțiile nu mai deranjează. Devin normalitate.
Există și o problemă mai largă pentru George Simion. În spațiul suveranist, Călin Georgescu a devenit în ultimii ani un reper politic distinct, iar relația dintre electoratul atras de Georgescu și conducerea formală a AUR reprezintă o ecuație pe care partidul trebuie să o gestioneze. A transforma această situație într-o competiție internă sau într-o concluzie definitivă asupra leadershipului ar necesita însă date mai solide decât simple impresii politice.
Cert este altceva: un partid care pretinde că poate conduce România trebuie să fie capabil, înainte de toate, să explice propriilor membri unde vrea să ajungă.
La alegeri anticipate sau la guvernare?
Pentru moment, răspunsul pare să fie: la amândouă.
Iar cine nu înțelege strategia poate, probabil, să completeze între timp lista cu funcția dorită.
