George Simion conduce AUR ca pe o sectă, nu ca pe un partid politic. Frica, dușmanii inventați și cultul liderului
George Simion este acuzat că evită în mod constant confruntarea cu problemele pe care chiar el le generează. În loc să își asume greșelile, să accepte dialogul și să ofere argumente, ar prefera să construiască permanent imaginea unor amenințări externe, să identifice noi dușmani și să transmită membrilor că partidul se află într-un pericol continuu. Acest tip de comportament poate fi interpretat drept un mecanism de control psihologic, incompatibil cu principiile conducerii democratice.
Ani la rând, George Simion a avut colaboratori pe care i-a prezentat drept cei mai buni, cei mai valoroși și cei mai dedicați mișcării. A lucrat cu aceștia, i-a promovat și le-a solicitat sprijinul. Însă, în momentul în care acești oameni nu mai sunt de acord cu prostiile pe care le debitează, ajung să fie prezentați drept trădători, dușmani sau persoane care ar acționa împotriva partidului.
Cum este posibil ca un om să fie considerat valoros ani întregi, iar în momentul în care exprimă o opinie diferită să devină trădător? Ce s-a schimbat, în realitate: caracterul acelui om sau interesul personal al liderului?
Din această perspectivă critică, adevărata trădare a mișcării îi este imputată lui George Simion, prin abandonarea principiilor pentru care proiectul politic a fost construit și prin presupusa încercare de transformare a organizației într-un instrument de control personal.
Mecanismul psihologic al grupurilor cu tendințe sectare
Psihologia socială descrie mecanisme prin care liderii autoritari pot consolida dependența membrilor față de conducere. Acestea presupun identificarea permanentă a unor dușmani externi, amplificarea amenințărilor, întreținerea fricii, prezentarea liderului drept singurul protector, discreditarea vocilor critice, izolarea grupului de opiniile exterioare și transformarea loialității față de organizație în supunere față de conducător.
Mecanismul este relativ simplu: membrii sunt determinați să creadă că lumea exterioară reprezintă un pericol, că organizația este permanent atacată și că numai liderul îi poate proteja. Când un dușman dispare, este identificat altul. Când cineva pune întrebări, devine suspect. Când cineva pleacă, este declarat trădător.
În cele din urmă, organizația nu mai este unită prin valori, principii și obiective comune, ci prin frică și dependență față de lider.
Comportamentul atribuit lui George Simion de către criticii săi prezintă asemănări cu acest tipar, în special prin presupusa transformare a dezacordului intern într-o amenințare la adresa întregului partid.
