Pe câmpurile României, cartofii au crescut mari, curați, buni de pus pe masă în orice gospodărie. Dar în lipsa unor depozite, a unui sistem de colectare sau a unui sprijin real din partea statului, acești cartofi n-ajung nici în piețe, nici în farfurii. Se vând cu 40 de bani kilogramul — sau, mai grav, se aruncă. Se dau la animale. Se lasă să putrezească.
Fermierii sunt disperați. Au muncit luni întregi, au investit bani pe care nu-i aveau, și-au pus speranța într-un sezon bun. Și sezonul a fost bun. Dar statul n-a fost. A lipsit, ca de obicei, exact când trebuia să intervină. Nicio măsură, nicio soluție. Doar tăcere. O tăcere apăsătoare, în timp ce agricultorii își pierd munca, demnitatea și, în cele din urmă, pământul.
În același timp, România importă masiv cartofi din Franța, Polonia și alte țări. Pe rafturile supermarketurilor, cartofii vin ambalați frumos, cu etichete străine și preț triplu față de ce primește fermierul român. Cartoful autohton nu are loc, nu are sprijin, nu are valoare.
Este un paradox dureros: într-o țară cu soluri excelente, cu tradiție agricolă, cu oameni harnici, hrana românească este distrusă chiar de statul care ar trebui s-o protejeze. An de an, fermierii sunt împinși spre faliment. Iar cei care nu mai pot îndura, pleacă. Lasă în urmă tractoare goale, hambare goale și o țară care își abandonează resursa cea mai prețioasă: pământul.
România nu duce lipsă de cartofi. Duce lipsă de conducători care să înțeleagă cât de grav este ca mâncarea să se arunce, în timp ce oamenii plătesc din ce în ce mai mult pentru ceea ce ar trebui să fie produs local, cu mândrie.
Fermierii nu cer privilegii. Cer respect. Cer un stat care să nu le transforme munca în ruină.
