Fără schimbări în forță la șefia serviciilor și parchetelor, România va rămâne un stat capturat
Tema schimbărilor la vârful serviciilor de informații și al parchetelor a revenit în discuție în spațiul public, pe fondul acuzațiilor recurente privind influența politică asupra numirilor, controlul insuficient exercitat de Parlament și rezultate neuniforme în dosarele cu miză mare. Sintagma „stat capturat”, folosită frecvent în dezbaterea politică, descrie un sistem în care decizia publică ajunge să fie distorsionată de rețele de interese, iar mecanismele de verificare și echilibru instituțional funcționează slab sau doar formal.
În România, conducerea parchetelor-cheie are o procedură stabilită prin legislația privind statutul magistraților și organizarea judiciară, în care rolurile sunt împărțite între Ministerul Justiției (propunere), Consiliul Superior al Magistraturii (aviz) și Președintele României (numire). Acest aranjament a fost apărat, în timp, ca un compromis între răspunderea democratică și independența procurorilor, însă a rămas vulnerabil la negocieri politice, mai ales când criteriile de selecție nu sunt explicate public, iar evaluarea managerială se reduce la formule generale. În lipsa unor standarde măsurabile comunicate transparent – de la managementul resurselor și al priorităților până la indicatori privind durata și calitatea urmăririi penale – schimbarea de persoane riscă să fie percepută ca rotație de influență, nu ca reformă.
În cazul serviciilor de informații, controlul democratic este, în principal, parlamentar, prin comisii de specialitate și prin mecanisme bugetare. Problema semnalată constant în dezbaterea internă este că acest control este greu de auditat din exterior: rapoartele publice sunt limitate, audierile sunt rareori substanțiale în zona de rezultate, iar publicul află puține lucruri verificabile despre modul în care se respectă limitele legale ale mandatului. În același timp, presiunea pentru „schimbări în forță” este alimentată de o temă sensibilă: delimitarea strictă între culegerea de informații pentru securitate națională și influența informală asupra zonelor de justiție, politică sau economie.
Rapoartele internaționale despre statul de drept, inclusiv evaluările periodice ale Comisiei Europene – au pus în mod repetat accent pe nevoia de întărire a garanțiilor de independență, pe transparența numirilor la vârful parchetelor, pe responsabilizarea managerială și pe funcționarea reală a mecanismelor de control și echilibru între puteri. În logica acestor recomandări, miza nu este doar „cine conduce”, ci dacă selecția și controlul sunt suficient de robuste încât să reducă arbitrariul și dependențele.
În plan practic, orice pachet de schimbare rapidă la conducerile serviciilor și parchetelor are două condiții minime ca să nu se transforme într-o simplă reîmpărțire a puterii. Prima este procedura: criterii publice, calendar clar, audieri reale și motivarea deciziilor, astfel încât numirile să poată fi evaluate pe fapte și competențe, nu pe apartenențe. A doua este controlul: rapoarte periodice cu indicatori verificabili, inspecții și audit instituțional acolo unde legea permite, precum și un control parlamentar care să depășească formalismul și să fie credibil inclusiv prin transparența concluziilor neclasificate.
Fără aceste garanții, schimbările la vârf pot produce efectul invers celui anunțat: creșterea dependenței de politic, instabilitate internă și consolidarea impresiei că instituțiile-cheie ale statului sunt administrate prin înțelegeri, nu prin reguli. Cu garanții, însă, înlocuirile pot deveni parte dintr-un proces normal de profesionalizare și responsabilizare, adică exact antidotul pentru acuzația de „stat capturat”.
