Europarlamentarul Gheorghe Piperea explică de ce „Planul SIMION” este fezabil și subliniază că România are nevoie de programe naționale de construcție și de creditare. Astfel de programe au fost implementate în trecut în SUA și în Marea Britanie, dar se aplică și astăzi în Portugalia și Irlanda. Piperea arată că este posibil ca românii să cumpere apartamente la prețuri mici (doar 35.000 de euro) și să beneficieze de dobânzi mici la creditele bancare. Dreptul la locuire și casa familială sunt indicative și ancore ale dreptății sociale și ale demnității umane, acestea fiind și garanții ale libertății și ale egalității de șanse, susține Piperea.
„Fără casă (mai grav chiar, în urmarea evacuării silite din locuința familială), omul are toate șansele să devină un ratat, o pierdere de plusvaloare pentru familie, neam și societate, precum și o plasă de siguranță ruptă de care vor fi lipsiți urmașii și apropiații săi. Înmulțit cu numere mari, acest risc de ratare se poate transforma într-un eșec al democrației și al statului care, aparent, este stat de drept și social”, a afirmat Piperea.
Referitor la „Planul SIMION”, europarlamentarul AUR a precizat că, dacă programe precum New Deal al F. D. Roosevelt, au sprijinit economiile naționale, atunci un astfel de program are toate șansele de reușită în România.
El a arătat că se poate cumpăra un apartament cu suma de 35 de mii de euro, cu plata pe loc sau pe credit cu dobânzi subvenționate de stat, care va pune la dispoziției cu titlu de concesiune terenul și utilitățile aferente unor asemenea ansambluri imobiliare. „Se poate mai ales pentru că 90% din materialele de construcție se produc în țară, iar prețurile caselor sunt umflate artificial (inclusiv din cauza mitei sau șantajului judiciar, risc pe care dezvoltatorul imobiliar îl introduce în preț, precum și din cauza dobânzilor bancare triple față de media europeană)”, a afirmat Piperea.
Totodată, România are nevoie și de cea de-a doua componentă a „Planului SIMION” – corecția contractelor de credit în vederea echilibrării prestațiilor, mai ales prin refinanțarea cu dobânzi subvenționate de stat. State precum Polonia sau Ungaria au arătat că este lucru este posibil, statul asumându-și o treime din costuri, o altă treime fiind pusă în sarcina băncilor.
