Insistând, cu cerul și pământul, că o dronă rusească ar fi căzut în partea românească a Dunării în dreptul portului Ismail, înalți oficiali ucraineni se întind mai mult decât le e plapuma. Practic, atât Oleksyi Danilov, ditamai secretarul Consiliului pentru Securitate Națională și Apărare (un fel de mână dreaptă a președintelui Zelensky), cât și ministrul de externe, Dmitro Kuleba, bat câmpii cu grație. Partea română a denunțat la toate nivelurile de reprezentare dezinformația.
Urmărind în mod evident să bage bățul prin gardul NATO și să genereze un subiect internațional, purtătorul de cuvânt al MAE ucrainean a revelat de la început scopul tiribombei: „Este încă o confirmare a faptului că teroarea Rusiei reprezintă o amenințare uriașă nu numai pentru securitatea Ucrainei, ci și pentru securitatea țărilor vecine, inclusiv a statelor membre NATO”. Ceea ce e adevărat, dar nu e nicio noutate, știm, nu e nevoie de fake-uri prefabricate, de curtea școlii. Ne amintim că un episod asemănător s-a petrecut la granița cu Polonia, peste care, ulterior, puși la punct și de americani, ucrainenii s-au văzut nevoiți să pună batista pe țambal.
Nu e un secret pentru nimeni că dl Zelensky și oficialii din jurul lui încearcă, de câte ori au ocazia, “să prindă mâna în ușă” unuia sau altuia dintre aliații NATO, doar-doar l-o băga în război contra rușilor. Pe această temă, Kievul a primit mai multe frâne și tampoane de calmare – americane, britanice, poloneze. Acum încearcă și cu România, poate ține.
Neabătut, Zelensky plusează tot timpul, ignorând liniile roșii pe care NATO și le-a fixat în gestionarea conflictului. Până la un punct, acest comportament de înecat care-și trage la fund salvatorul este explicabil. Dar, să fim bine înțeleși, niciun salvator nu acceptă să moară în acțiunea de salvare. Or, ceea ce supără este insistența obositoare – care face un deserviciu cauzei ucrainene – și, în concret, acuzația de minciună, implicită și cam obraznică, la adresa unui stat aliat care și-a arătat tot timpul sprijinul, solidaritatea și empatia.
Desigur, războiul naște diverși monștri – nu numai printre agresori, ci și printre victime. Dacă Putin n-ar fi pornit agresiunea, reacțiile ieșite în decor ale victimei nu ar fi existat. Sau dacă ar fi apărut – gen, de ex., Bâstroe -, ar fi putut fi gestionate altfel, ca de la vecin la vecin care sare calul, nu ca de la salvator la victimă. A profita de starea de victimă pentru a te sui în capul salvatorului pe lângă că este imoral și detestabil, este și total neproductiv, atrăgând mai degrabă – în mentalul colectiv – efectul invers, de ostilitate, nu de solidaritate.
Și nu e numai atât. Înainte sau dincolo de avatarurile războiului, scanând reacțiile ucrainene – și la nivel oficial, și la nivel popular -, reiese ceva foarte trist: nici Zelensky și, din păcate, nici restul populației nu-i prea înghit pe români, în general. Așa, fără motiv. Sau în contra-motiv. Ăsta e adevărul, nu trebuie să ne ferim să-l spunem, chiar dacă trebuie să continuăm să-i sprijinim – coerenți cu sistemul de valori geo-strategice și principii de drept internațional al inviolabilității frontierelor la care am aderat și, în primul rând, din rațiuni de prezervare a propriei noastre securități naționale.
Zelenski a zburat în Bulgaria, dar a ocolit România, deși ajutorul furnizat de țara ale cărei teritorii Ucraina le deține în urma pactului Ribbentrop-Molotov este mult superior celui dat de vecinii noștri de la sud de Dunăre, iar despre sentimentele filo-ruse în Bulgaria mai bine să nu vorbim. La noi, Zelensky și-a trimis prim-ministrul, derobându-se șmecherește de eventuale obligații deschis asumate. Îi cam stă în gât România, se ferește cât poate.
În același sens, de desconsiderare, se înscrie și lipsa țării noastre de pe lista mulțumirilor oferite de curând de oficialitatea ucraineană țărilor prietene. Nu, nu este o scăpare. Este un semnal deliberat, între multele date Bucureștilor – de a nu se „ambala” prea tare, de a nu emite pretenții după terminarea războiului, pe diverse dosare bilaterale, în special pe temele stringente ale comunităților românești din Bucovina de Nord. Arătându-ne prea multă mulțumire și recunoștință, ucrainenii au impresia că s-ar lega la gard, n-ar mai avea loc de întors la momentul în care vor ridica din umeri: “Comunitatea română? Care români? Sunt ucraineni și gata!”
Cineva de la București ar fi trebuit să le spună încă de la începutul nebuniei putiniste, recte al adăpostirii refugiaților disperați și înfometați în propriile noastre case, că problematicile comunităților românești de acolo sunt abordate cam invers decât ar trebui, vizibil sub standardele Uniunii Europene (la care Kievul atât râvnește). Cineva ar fi trebui să le spună că, dacă nu schimbă tonul și metoda, s-ar putea să primească, în diverse ocazii de admitere în Europa, veto din partea României – indiferent de presiunile Bruxelles-ului. Dar cine să le spună? Funcționari insignifianți, fără statură, amorfi – gen Aurescu sau, din păcate, și Odobescu, care poate fi o tehniciană bună, dar este, vizibil, sub cerințele de amplitudine, de anvergură, de charismă ale postului?
Uitați-vă la ministrul de externe al Ungariei. Bineînțeles că spune multe prostii și pune multe accente greșite din punctul de vedere al României și al Uniunii Europene, ba chiar și al NATO, făcând, pe dedesubt, o politică pro-rusă, de torpilare a Vestului. Dar ce spune, spune verde în față, le dă direct la bărbie, în un-doi-uri scurte. Are sânge în instalație. Nu e cazul la români, care se preling ca servitorii pe lângă pereții sălilor de negociere.
Din cauza apatiei, impotenței, mentalității de loser sau – nu e greu de ghicit – a servituților contractate în diverse momente de conducerea de la București, s-a creat impresia că România e o țară care „înghite” orice, o țară tip păpușă – unde-o pui, acolo stă și râde tot timpul -, un elev de fundul clasei, bun de chemat când e vorba de șters tabla, uitat când e vorba de recunoscut premianții.
În politică, slăbiciunea, înainte de a fi simțită de dușmani, este adulmecată și exploatată de prieteni. Care, de fapt, nu există. Prietenia în politică este expresia unui consens de interese. Ucraina profită că – în speță – interesul primordial al României este de a se opune înaintării Rusiei spre granițele sale. Știm ce înseamnă să fim vecini cu imperiul țaristo-bolșevic rus. Ne-a ajuns.
Cât îi privește pe oamenii simpli veniți pe-aici, pe refugiați, nici ei nu par – asemeni liderilor lor de la Kiev – să aibă prea mare deferență față de țara și oamenii care le oferă adăpost. Pe unde-i întâlnești sau auzi despre ei, se comportă ca și cum sprijinul li s-ar cuveni oricum s-ar prezenta și orice ar face, chiar și în ciuda aerelor lor de superioritate, nepăsare sau țâfnă, iar cine li-l oferă – românii, din întâmplare – sunt pentru ei un element secundar, care nu e nevoie să fie luat prea tare în seamă. Ba chiar pot fi ignorați, desconsiderați în propria lor casă. Nu, nu e chestie de educație. E chestie de cultură derizorie privind vecinii lor de la sud. Așa au fost crescuți de regimul comunist sovietic, farul călăuzitor al omenirii. Să disprețuiască pe cei care nu erau în cercul interior al imperiului. Cu atât mai mult dacă nu erau slavi…
În afară de asta, ucrainenii mai au și un tupeu ieșit din comun, se vede cu ochiul liber, ceea ce probabil i-a ajutat să reziste agresiunii și încercărilor abominabile de intimidare rusești îndreptate spre civili. Aproape că te forțează să spui că da, într-adevăr, sunt veri buni cu rușii. Care, nota bene, n-au reușit să ia Kievul, deși erau doar ei și ucrainenii – fără ajutorul occidental venit ulterior. Asta spune mult despre dârzenia ucrainenilor. Problema este că au tupeu și cu cine trebuie, și cu cine nu trebuie. E timpul ca România oficială să-i tragă de mânecă și să le bată puțin obrazul. Chiar dacă Bruxelles-ul mârâie. Îți convine să mârâi de la mii de kilometri distanță de linia focului, când scoți castanele cu mâna altuia aflat chiar lângă vâlvătaie.
Ajunși în acest punct, trebuie să reafirmăm – pentru a tăia orice răstălmăciri – că defectele de gândire și comportament ale ucrainenilor semnalate mai-sus nu cauționează în niciun caz, nu legitimează în niciun fel agresiunea absurdă rusă, pornită din autismul faraonic al lui Putin, împotmolit în propria neputință. Nici anexarea forțată de teritorii. Nici atacarea obiectivelor civile, torturile și toate celelalte crime împotriva umanității săvârșite de oamenii lui. Înțelegem foarte bine că ele au traumatizat lideri și populație deopotrivă în țara agresată. Dar, pe de altă parte, un minim de onestitate, selectivitate și reciprocitate în comportament față de cei care te ajută ar fi de dorit.
În rest, ajutorul și solidaritatea vor continua. Pentru că nu se poate altfel. Mai imperios decât în viața indivizilor, în viața statelor există perioade în care trebuie să faci ce trebuie, nu neapărat ce-ți place.
