Într-un interviu oferit deunăzi în direct la o televiziune de sistem, George Simion a afirmat câteva adevăruri care, dincolo de demontarea – încă o dată – a tinichelelor care i se atârnă de picioare, ne aduc în față un lider din ce în ce mai articulat, deja redutabil.
Președintele AUR și-a structurat treptat temele și are FORMULĂRI clar mai inspirate decât în trecutul nu prea îndepărtat. Începe să capete ștaif politic. Iese din clinciuri cu abilitate, dar – eschivându-se – nu uită să și puncteze cu un-doi-uri la figură, lăsându-și interlocutorul (care i-a întins cu șiretenie mai multe curse) cu buzele umflate.
Simion se transformă pe zi ce trece din puncheur de galerie în scrimeur de politichie. Minus derapările umorale de pe sălile Parlamentului care îl depunctează episodic. Este încă prea instinctual. Arta politicii stă tocmai în a-ți sublima instinctele în abilități tactico-strategice. Câștigă cine își ascunde mai bine sentimentele, nu cine și le pune pe tavă în lift.
Deși a reiterat că „se vede” mai curând într-o funcție executivă (de prim-ministru?), nu a exclus o eventuală candidatură la președinție, recunoscând totodată că se simte „fraged” pentru „chestiunea asta”, „dar o să vedem ce ne rezervă viitorul”. După știința noastră, e prima dată când nu mai exclude expressis verbis o candidatură la președinție – ceea ce ar trebui să fie o știre.
La modă acum este să-i fie pusă în cârcă Șoșoacă. Sperietoarea de ciori putinistă se agață cu ghearele și cu dinții, ca o piază rea, dând apă la moară detractorilor, care țin să-l bage în aceeași oală, deși el se derobează net : „Suntem incompatibili.” Scurt pe doi. Însă n-are cum s-o hușuie total întrucât voturile atrase de paiață contează și ele la numărătoare. În definitiv, la toate popoarele, gradul de prostie, de spălare a creierului, se învârte în jur de 8 – 10 la sută. Și, paradoxal, tocmai astea fac diferența, basculând președinți sau prim-miniștri în câștigători sau aburcând epave peste prag în Parlament. Se vede asta nu numai la Șoșoacă, ci și, de exemplu, la Băsescu.
Cine și-ar fi închipuit bunăoară că, după toate câte a făcut, după ce a pus România pe butuci din punctul de vedere al instrumentărilor penale fabricate discreționar, după ce a introdus statul paralel mafiot (intrat în istorie sub denumirea ciuma lui Băsescu), numitul Petrov va mai avea adepți? Și uite că are. (Sfârșitul bahic nu apare.) Mâine-poimâine te trezești cu un PMP supraviețuitor, chiar dacă înghițit de un PNL agonizând post-Iohannis. Camarade, nu fi trist, FSN (partea PD-istă) merge înainte prin partida PNL-istă! Sună ca dracu’, vorba lui Petre Roman, primul lor șef, dar Boc, Flutur, Turcan și gașca îi încaibără pe liberali – câți or mai fi – care pe unde-i prinde. Nu e exclus să-l ia și pe Băsescu înapoi.
Jungla fiind deci plină de orătănii, Simion n-are cum să le evite. Prima lui calitate este anduranța. Un om politic trebuie să știe să încaseze. Or, din acest punct de vedere, e o nucă tare în care mulți o să-și rupă dinții. Pe tema „rusească”, de exemplu, capcană întinsă în cadrul interviului de Drulă de la USR, Simion a vorbit exact ca un român cu scaun la cap, departajându-se frontal de narativele Kremlinului și anunțându-ne că, față de desființarea consulatului român de la Rostov, el ar răspunde cu deființarea consulatului rus de aici. Corect. Nimic de zis. E posibil ca dl Drulă să-și fi înghițit limba, ceea ce pentru un informatician formatat oficial la Toronto ar fi neplăcut.
Celelalte întrebări – primite de la Ciolacu (care s-a cam făcut de râs), Ciucă și Orban – au părut și ele oarecum meschine în raport cu răspunsurile oferite, foarte tranșante, expeditive. Toți au de ascuns precarități și erodări în actul de guvernare, în afară de Simion. Această departajare de biografie decizională va face, de altfel, diferența la urne.
Mai mult ca oricând, va fi un vot de nemulțumire generalizată, dospită în cele două mandate excursioniste ale președintelui Iohannis, în drumul său fără sincope spre o frumoasă dregătorie euro-atlantică – grosul poporului însă rămânând tot aici, că n-are unde să se ducă. Trendul din străinătate este elocvent: după ce s-a ars cu Băsescu, Ponta, Cioloș, Barna, Iohannis, Orban, Câțu etc., diaspora suflă acum în pânzele lui Simion. Însă și în diaspora sunt deraieri: se pare că unii suflă și mai mult în… fustele dnei Șoșoacă. Trăim vremuri tulburi – mai ales când ești la distanță și votezi după ureche.
Și totuși nu Șoșoacă, ci Simion l-a tras de mânecă pe Salvini: mașinile cu număr românesc ale rezidenților români din Italia n-ar trebui să fie confiscate – ca în Evul Mediu superior. Morala? Suveranismul dus la extrem este greșit. Și, combinat cu oleacă de putinism, ca la Salvini, poate naște monștri.
Reîntorcându-ne în țară, Simion crede că – deși cu cei de la Forța Dreptei „se poate discuta” – Orban este “nefrecventabil”. Rezultă că președintele AUR este conștient de importanța trecutului compromis politic al persoanelor cu care se pune problema „încuscririi”. Cu toate acestea, sunt destule rapandule care i-au intrat în partid și care îl trag în jos. Știe dl Simion că nu tot ce zboară (vezi reminiscențele vadimiste, civili și militari deopotrivă) se și mănâncă?
Pe măsură ce trece timpul, lupta se va radicaliza cum n-a mai fost. În ultimă instanță, ceea ce va înclina balanța la urne va fi măsura în care AUR va putea să defileze ca un partid necompromis în bărcile puterii, fără toxicitățile pe care clasa politică le-a acumulat de-a lungul anilor. Dacă e să vină la urne, nehotărâții și dezamăgiții vin să voteze pe altcineva, nu pe cei pe care i-a votat deja de trei decenii încoace. Or, dacă ei întâlnesc pe buletinele AUR nume notorii în sens invers devenirii democratice a țării, nume rău-famate în acest sens, nu vor nimeri să dispară mai repede din secțiile de votare. Nu vrem să exemplificăm, dar este evident că, odată ce partidul crește în sondaje, tot mai multe asemenea nume se-nghesuie la cașcaval.
Simion are de făcut diferența între electorat și activul de partid. Căci una este să încerci să nu contrariezi posibilii suporteri (orice buletin favorabil introdus în urnă fiind prețios), și alta – să permiți să intre în partid (și să le mai dai și funcții!) tot felul de excluși, expirați, ariviști și impostori, prin aceasta vulnerabilizându-l inutil. După cum, una este să refuzi alianțe pre-electorale compromițătoare și alta – să găsești puncte comune-post-electorale. A nu se încurca borcanele.
Nu e clar dacă partidul are un departament de comunicare. În orice caz, pe anumite teme sensibile e nevoie de UN PUNCTAJ agreat de conducerea partidului. Așa se lucrează profesionist. Nu se trezește fitecine să-și dea cu părerea, să facă pe deșteptul la televizor, să se afirme în ochii șefilor.
Problema accesului în partid a persoanelor cu trecut încărcat este în cazul AUR vitală, întrucât simbolistica acestei formațiuni include tocmai o apăsată componentă de moralitate (politică). Depinde așadar ce fel de politică a făcut în trecut pretendentul, în ce sistem de valori s-a plasat, încotro a încercat să îndrepte țara. De exemplu, în momentul în care accepți foști membri PRM, mai mult sau mai puțin notorii, nu faci decât să te discreditezi, să-ți dai singur la temelie.
Pentru cei mai tineri – cum e și dl Simion – amintim că PRM a reprezentat un refugiu sigur pentru tot felul de securiști trecuți sau nu în rezervă, nostalgici firești ai neo-stalinismului ceaușist pe care l-au slujit cu o cruzime și un cinism mai mare decât în toate celelalte țări comuniste. Tot pentru cei mai tineri reamintim că PRM a făcut parte din coaliția patrulaterului roșu, sub bagheta lui Ion Iliescu, achizitorul moscovit al revoltei populare din decembrie ’89, care – în primii ani de guvernare cripto-comunistă – a încercat din răsputeri să păstreze țara în vasalitatea URSS.
Între altele, în tratatul semnat cu Gorbaciov în 1991, Iliescu condamna România la prelungirea arestului pe orbita Kremlinului, acceptând ca țara să nu facă parte din nicio alianță militară (citește: NATO). Adică exact ceea ce-și dorește Putin în clipa de față, exact motivul pentru care a pornit războiul în Ucraina: refacerea/prezervarea cordonului sanitar (citește: de subordonare) de la granița imperiului, din care n-ar fi avut voie nimeni să iasă, evident nici România. Ăsta să fie genul de oameni cu care se încurcă acum Simion? Este clar genul de vulnerabilitate pe care vor pedala adversarii săi. Dacă este așa, atunci n-ar trebui să-l mire tinichelele pro-ruse care i se aruncă în spinare.
Pe de altă parte, e salutar că, mergând pe urmele lui Meloni, actuala președintă a Consiliului de Miniștri a Italiei (etichetată și ea anterior, în mod fals, drept extremist-fascistă), Simion e partizanul tipului de Europă a națiunilor (versus o Europă federalistă a tandemului neomarxist Ursula-Macron). Cu alte cuvinte, se opune schimbării de semantică a tratatelor de bază precum și oricăror adăugiri federalist-globaliste. Nu schimbă direcții, ci doar accente. Direcția rămâne europeană, accentul devine românesc. E vorba de a întoarce România cu fața spre ea însăși, fără însă a o mișca de unde este acum: NATO și UE.
Problema este dacă oamenii din jurul lui (mai ales cei veniți de prin alte partide, avizi de sinecuri patriotarde) asimilează acest „pachet” în ambele lui necesități de egală importanță. Răspunsul este complicat, dar mai curând – nu. Mulți sar peste cal, îi dau târcoale șefului – în perspectiva viiturii suveraniste care se anunță – cu cântece de sirene exagerat-naționaliste, hiperbolizat-izolaționiste, nostalgic-manipulatorii și, pe alocuri, chiar inconștiente (de tip euro-demolator, anti-american, pro-rus), toate fiind în esență contra interesului național bazic. Poate că dl Simion, în Odiseea în care s-a îmbarcat, ar trebui să se lege de catarg – ca Ulise – spre a nu fi smuls și integrat în sordidul politichiei românești.
