Eliminarea pensiilor speciale, una dintre cele mai cerute reforme de către societate, este din nou blocată. Nu în Parlament, nu în Guvern, ci la Curtea Constituțională a României, instituția care a devenit, în ochii multor români, ultimul bastion al privilegiilor de castă. Judecătorii CCR au intervenit încă o dată pentru a proteja un sistem profund nedrept, în care o minoritate trăiește în lux, iar majoritatea supraviețuiește cu venituri de subzistență.
De fiecare dată când apare o inițiativă serioasă de eliminare sau reducere a pensiilor speciale, scenariul se repetă: legea ajunge la CCR și este declarată neconstituțională, fie total, fie prin decizii care o golesc de conținut. Argumentele sunt mereu tehnice, ambalate juridic, dar efectul este unul singur – privilegiile rămân, nota de plată este achitată de cetățeni.
Ironia amară este că mulți dintre cei care decid asupra constituționalității acestor legi sunt chiar beneficiari direcți sau indirecți ai sistemului de pensii speciale. Conflictul de interese este evident, însă nimeni nu pare deranjat. CCR ajunge astfel să fie judecător și parte, într-un joc în care rezultatul este cunoscut dinainte.
În timp ce milioane de pensionari trăiesc cu 1.200–1.500 de lei pe lună, există categorii care încasează pensii de zeci de mii de lei, fără o contribuție proporțională. Această ruptură socială nu mai este doar o problemă morală, ci una de securitate socială. Statul cere sacrificii de la cei mulți și îi protejează pe cei puțini.
Deciziile CCR transmit un mesaj periculos: în România, legea nu este egală pentru toți. Există o elită intangibilă, imună la reforme și ferită de orice tentativă de corectare a inechităților. Orice guvernare, indiferent de culoare politică, se lovește de același zid atunci când atinge interesele sistemului.
Blocarea eliminării pensiilor speciale arată că problema nu este lipsa de voință politică, ci existența unui mecanism de autoprotecție instituțională. Un mecanism care funcționează perfect, indiferent de context economic, de presiunea publică sau de promisiunile electorale.
Pentru români, concluzia este dureroasă: statul care le cere austeritate, taxe mai mari și răbdare este același stat care refuză să renunțe la privilegii obscene. Atât timp cât Curtea Constituțională va continua să apere aceste interese, orice discurs despre reformă rămâne doar o lozincă, iar ideea de justiție socială devine o glumă amară.
