În România, frigul nu mai este doar o problemă de anotimp, ci una de sărăcie. Pentru sute de mii de familii, centrala termică există, dar rămâne oprită. Nu din economie voluntară, ci din lipsă de bani. Gazul, electricitatea și întreținerea au devenit luxuri, iar căldura, o opțiune pe care mulți nu și-o mai permit.
Aceasta este realitatea crudă din spatele statisticilor oficiale. Salariile cresc pe hârtie, dar puterea de cumpărare scade. Facturile au explodat, iar veniturile nu țin pasul. Oamenii fac calcule zilnice: mâncare sau căldură, medicamente sau apă caldă. În multe case, caloriferele rămân reci, iar familiile stau îmbrăcate în haine groase, ca într-un adăpost improvizat.
Statul vorbește despre eficiență energetică, tranziție verde și strategii pe termen lung, dar ignoră urgența socială. Pentru cei vulnerabili, soluțiile nu pot veni peste ani. Frigul este acum. Sărăcia este acum. Iar lipsa de intervenție transformă iarna într-un test de rezistență pentru cei mai slabi.
Paradoxul este evident: o țară cu resurse energetice, cu centrale instalate și cu infrastructură existentă, dar cu populație care nu își permite să le folosească. Nu lipsa tehnologiei este problema, ci costul impus cetățeanului și incapacitatea statului de a proteja nivelul minim de trai.
Când centrala stă închisă nu din voință, ci din neputință, nu mai vorbim despre economie, ci despre eșec social. O societate care își lasă oamenii în frig nu poate pretinde că funcționează normal. Iar frigul din casele românilor este, de fapt, frigul unei politici care a abandonat omul.
