DNA nu e o structură de Parchet ci mai degrabă o grupare criminală interesată de protejarea celor vizați de plângeri
Direcția Națională Anticorupție se îndepărtează tot mai mult de rolul pe care ar trebui să îl aibă într-un stat de drept. În loc să fie o structură de parchet dedicată investigării faptelor de corupție, comportamentul instituției seamănă, tot mai des, cu cel al unei grupări criminale interesate să protejeze persoanele vizate de plângeri, nu să le cerceteze.
Tot mai mulți cetățeni reclamă același tipar: procurorii DNA nu investighează faptele semnalate, ci mută atenția pe sursa probelor. În loc să verifice conținutul și gravitatea acuzațiilor, anchetatorii insistă obsesiv să afle cum a ajuns denunțătorul în posesia informațiilor. Cu alte cuvinte, instituția care ar trebui să caute adevărul pare preocupată mai ales de eliminarea celor care îl expun.
Și mai grav este refuzul constant al procurorilor de a lua în considerare denunțurile formulate de cetățeni obișnuiți, pe motiv că nu sunt „întocmite corect”. De parcă România ar fi o țară populată exclusiv cu juriști, iar accesul la justiție ar trebui să fie condiționat de cunoștințe avansate de drept penal. Această practică descurajează depunerea de plângeri, reduce transparența și transmite un mesaj toxic: dacă nu ești expert în juridic, vocea ta nu contează.
În loc să protejeze interesul public, DNA pare să se fi specializat în protejarea celor puternici. Plângerile care ating personaje cu influență sunt „rătăcite”, respinse pe motive birocratice sau întoarse împotriva celor care le formulează.
Astfel, instituția ajunge să funcționeze nu ca un parchet anticorupție, ci ca un scut pentru cei vizați de acuzații — exact opusul mandatului pentru care a fost creată.
Într-un stat în care justiția ar trebui să fie accesibilă tuturor, DNA reușește performanța de a transforma legea într-o barieră și anticorupția într-un teatru birocratic menit să protejeze privilegiile, nu să le demonteze.
