Dezastrul Oltchim: cum au contribuit politicienii și interesele externe la prăbușirea unei fabrici strategice

Oltchim Râmnicu Vâlcea, odinioară unul dintre cele mai mari combinate chimice din Europa de Est, a fost un pilon strategic al economiei românești, cu zeci de mii de locuri de muncă și exporturi în toată lumea. Astăzi, ruinele sale reflectă decenii de decizii politice greșite, corupție, privatizări eșuate și influențe externe care au contribuit la distrugerea sa. Articolul analizează cum a ajuns Oltchim dintr-un simbol național într-un caz-școală de dezastru industrial și cine sunt actorii principali ai acestei prăbușiri.

Înființat în 1966, combinatul Oltchim din Râmnicu Vâlcea a devenit rapid unul dintre cele mai mari centre industriale din Europa de Est. Cu tehnologie de ultimă oră pentru acea vreme, Oltchim producea PVC, sodă caustică, polioli, produse clorosodice și altele, alimentând industrii din întreaga lume. La apogeu, combinatul avea peste 10.000 de angajați și exporta în peste 80 de țări.

Oltchim nu era doar o fabrică, era o forță economică, o comunitate și un simbol al capabilităților industriale ale României. Beneficia de infrastructură puternică, legături feroviare, port fluvial, acces la rețele energetice și propriul centru de cercetare.

Declinul începe după 1990 – tranziția haotică și politizarea managementului

După Revoluție, Oltchim a intrat treptat pe o pantă descendentă. Lipsa unei strategii industriale coerente, instabilitatea legislativă și politizarea excesivă a managementului au dus la decizii păguboase.

Între anii 1990-2010, Oltchim a fost „salvat” periodic de la colaps prin împrumuturi de stat fără reforme reale. Managementul, condus ani la rând de Constantin Roibu (cu sprijin politic), a fost acuzat de lipsa de transparență și contracte păguboase. Deși au existat investiții, acestea nu au reușit să redreseze compania pe termen lung.

Privatizări eșuate și influențe externe: începutul sfârșitului

Privatizarea Oltchim a devenit un serial de criză. Cea mai notorie tentativă a avut loc în 2012, în timpul guvernului Ponta, când a fost declarat câștigător al licitației omul de televiziune Dan Diaconescu. Acesta nu avea resursele financiare necesare, iar tranzacția a eșuat spectaculos, afectând grav imaginea companiei și încrederea investitorilor.

Sub presiunea FMI și a Comisiei Europene, România a fost obligată să restructureze și să privatizeze companiile de stat. În loc de o reformă reală, Oltchim a fost dus în insolvență în 2013 și a început o vânzare pe bucăți a activelor.

Cine poartă responsabilitatea?

Partidele politice:
• PSD – implicat în sprijinirea conducerii de lungă durată și în privatizarea eșuată cu Diaconescu.
• PNL / PDL – responsabile de perioade de subfinanțare și lipsă de reforme în anii 2004–2009.
• Toate guvernele post-decembriste au folosit Oltchim ca instrument electoral, dar au evitat să adopte politici reale de salvare și modernizare.

Manageri puși politic: Lipsa de competență managerială, cumulată cu decizii controversate, a transformat Oltchim într-o gaură neagră financiară. S-au făcut investiții fără rentabilitate clară, iar datoriile au crescut constant.

Influențe externe:
• FMI și UE au cerut închiderea sau privatizarea combinatelor neperformante.
• Companii concurente străine au profitat de slăbiciunile Oltchim și au câștigat teren pe piețele unde România era cândva lider.

Prezentul: ce a mai rămas din Oltchim?

După vânzarea unei părți a activelor către Chimcomplex (grupul SCR, patron Viorel Cataramă) în 2018, o mică parte a activității a fost reluată, însă combinatul în forma sa originală a încetat să mai existe. Mii de angajați au fost disponibilizați, iar orașul Râmnicu Vâlcea resimte și azi impactul economic și social.

Oltchim a fost o poveste de succes industrial, spulberată de tranziția haotică, corupție, decizii politice iresponsabile și presiuni externe. Ce s-a pierdut nu este doar o fabrică, ci un simbol al capacității României de a fi un jucător important în industria chimică globală. Ruinele sale ne reamintesc cât de importantă este viziunea pe termen lung, responsabilitatea politică și protejarea patrimoniului industrial național.