România are apă. Multe râuri, multe lacuri, un fluviu uriaș. Și totuși, agricultura românească moare de sete. An de an, seceta face ravagii, culturile se usucă, iar fermierii se uită neputincioși la cer, sperând la ploaie. Între timp, miliarde de metri cubi de apă curg nestingherit spre Marea Neagră. De ce nu face statul nimic?
Răspunsul este simplu și dureros: nepăsare, prostie administrativă și interese politice obscure. România avea în trecut un sistem de irigații care acoperea peste 3 milioane de hectare. Azi, mai puțin de 10% din acel sistem mai este funcțional. Nu pentru că n-ar fi bani. Se fură miliarde pe studii de fezabilitate inutile, pe panseluțe, pe drumuri făcute prost și refăcute de trei ori. Dar când vine vorba de irigații, statul spune că „nu sunt fonduri”.
Comparația cu alte țări este dureroasă. În Spania, fiecare fermă are rezervor propriu de apă, iar alimentarea acestora se face gratuit, prin sisteme de irigații construite și întreținute de stat. Acolo, apa nu se irosește, ci este captată, stocată și folosită eficient. La noi, este lăsată să curgă spre Marea Neagră, în timp ce pământul crapă de sete.
Dar nu ajută pe nimeni și nimic ca apa să se ducă nefolosită în Marea Neagră. Nu irigă niciun hectar, nu salvează nicio recoltă, nu aduce nicio pâine în plus pe masă. Este o risipă monumentală într-o țară care se plânge mereu că nu are resurse. Avem apă, dar nu avem minte.
Irigațiile înseamnă stabilitate alimentară, exporturi, locuri de muncă și dezvoltare rurală. Dar nu aduc voturi rapide. Nu sunt vizibile de pe drum, nu se pot inaugura cu panglici. Așa că guvernanții preferă să plângă la televizor când vine seceta, în loc să prevină.
România nu duce lipsă de apă. Duce lipsă de conducători care să-i pese.
