Fermierul român muncește mai mult, riscă mai mult, produce pe soluri la fel de bune ca cele din Vest – dar e condamnat la sărăcie. În România, dobânzile bancare pentru agricultură ajung și la peste 10%, în timp ce fermierii din Belgia sau Germania beneficiază de credite cu 1-2% dobândă. Cu alte cuvinte, românul plătește de cinci ori mai mult pentru aceiași bani. Asta înseamnă faliment lent, planificat și acceptat de stat.
Cum să concureze un fermier român cu unul belgian când costul banilor e atât de diferit? Când subvențiile sunt cele mai mici din UE? Când prețurile la inputuri – motorină, pesticide, semințe – cresc, iar prețurile la vânzare scad? Sistemul financiar din România nu ajută agricultura, ci o îngroapă. Băncile cer garanții imposibile, dobânzi speculative și comisioane absurde. Statul nu intervine. Doar promite.
În timp ce țări civilizate au bănci de stat pentru agricultură sau programe cu dobândă zero, România își trimite fermierii la împrumuturi împovărătoare, apoi se întreabă de ce se închid fermele. Adevărul e simplu: dobânda mare este o armă tăcută. Una care scoate fermierul român din joc și lasă piața deschisă pentru importuri și companii străine.
Asta nu e întâmplare. Este un model economic construit împotriva producătorului român. Iar rezultatul este o agricultură sufocată și o țară tot mai dependentă de mâncarea altora.
