Inflația nu e un „accident” de prețuri. Este creșterea generalizată a prețurilor, adică deprecierea banilor din buzunarul tău. Cu aceeași bancnotă cumperi mai puțin. Dacă salariul îți crește cu 5%, dar prețurile urcă cu 10%, ai pierdut 5% din puterea de cumpărare. Simplu. Dur.
De unde vine? Din cheltuieli publice peste posibilități, din șocuri pe energie și alimente, dar și din prea mulți bani aruncați în piață față de câte bunuri există. Banca centrală are mandatul să țină inflația jos. Când scapă calul, nota de plată o plătesc cetățenii, nu decidenții. De aceea spun: inflația este un impozit ascuns, neaprobat de nimeni, dar încasat de toți cei care emit și administrează moneda.
Cum taie Isărescu din veniturile reale? În două feluri. Mai întâi, prin inflația tolerată: fiecare lună cu prețuri crescute îți erodează economiile, pensia, salariul. Apoi, prin „tratamentul” aplicat: dobânzi mari la credite (IRCC/ROBOR) care îți urcă rata la bancă, îți strivesc consumul și îți blochează investițiile. Pierzi azi prin scumpiri, pierzi mâine prin dobânzi. Dublă lovitură.
„Dar dobânzile înalță leul și domolesc inflația”, ni se spune. Corect în teorie, dar în practică s-a acționat târziu și inegal: băncile au prosperat din marje, statul s-a finanțat scump, iar mediul privat a fost pus în genunchi. Câștigătorii? Deficitul acoperit mai ușor prin „impozitul inflației”. Perdanții? Românii care muncesc și economisesc.
Un bancher central responsabil apără puterea de cumpărare, nu doar bilanțurile băncilor. Asta înseamnă: ținte de inflație respectate cu sfințenie, comunicare onestă (fără cosmetizări), curaj de a spune guvernului „ajunge cu deficitul”, protejarea deponenților prin randamente reale pozitive și eliminarea privilegiilor care distorsionează piața creditului.
Inflația nu „se întâmplă”. Ea este rezultatul deciziilor. Iar când deciziile greșite devin regulă, sărăcia devine politică publică. Cine răspunde? Cine repară? Românii așteaptă mai mult decât lecții; așteaptă dreptate în valoarea banului lor.
