Declinul demografic este, probabil, cea mai gravă amenințare pe termen lung la adresa existenței statului român, o bombă cu ceas care ticăie tot mai tare. România se depopulează într-un ritm accelerat, pierzând anual echivalentul unui oraș mediu. Nu este vorba doar de sporul natural negativ (se nasc mai puțini copii decât numărul deceselor), ci mai ales de fenomenul migrației, care nu s-a oprit niciodată.
Milioane de români au ales să trăiască și să muncească în diaspora, alungați nu doar de salariile mici, ci și de lipsa serviciilor publice de calitate, de corupție și de lipsa de respect a statului față de cetățean. Ceea ce este și mai îngrijorător este schimbarea profilului emigrantului: dacă în anii 2000 plecau muncitorii necalificați, acum pleacă „creierele”. Medici, ingineri, IT-iști, studenți eminenți aleg calea Vestului, lăsând în urmă o țară văduvită de elitele sale.
Impactul economic este sever. Piața muncii din România se confruntă cu o criză acută de personal. Soluția găsită de Guvern – importul masiv de muncitori din spațiul non-UE (Asia, Africa) – este doar un plasture pe o rană deschisă. Deși aceștia acoperă golurile din construcții sau HoReCa, integrarea lor socială și culturală ridică noi provocări pe care statul nu pare pregătit să le gestioneze.
Dar cea mai mare problemă o reprezintă sistemul de pensii. Îmbătrânirea populației pune o presiune insuportabilă pe bugetul asigurărilor sociale. Numărul decrețeilor care vor ieși la pensie în următorii ani va destabiliza complet raportul dintre angajați și pensionari. „Cine ne va plăti pensiile?” este întrebarea care îi bântuie pe economiști. Cu o forță de muncă activă în scădere și un număr tot mai mare de vârstnici, colapsul sistemului public de pensii este un scenariu matematic plauzibil, nu doar o teorie alarmistă.
Politicile de încurajare a natalității sunt timide și incoerente. Alocațiile și stimulentele financiare nu pot compensa lipsa creșelor, a grădinițelor sau instabilitatea economică. Tinerii amână momentul conceperii unui copil sau renunță de tot la idee, descurajați de costul vieții și de lipsa de perspectivă.
România devine o țară a bunicilor singuri, în timp ce nepoții vorbesc româna cu accent străin sau deloc. Clasa politică ignoră această realitate, concentrându-se pe cicluri electorale de 4 ani, în timp ce demografia necesită strategii pe 20-30 de ani. Fără o minune sau o schimbare radicală de paradigmă, România riscă să devină o țară pustie, cu o populație îmbătrânită și săracă.
