În 1989, România era una dintre puținele țări din lume care își producea aproape integral combustibilii, masele plastice, îngrășămintele chimice și cauciucul sintetic. Aveam zece rafinării, combinate integrate de petrochimie, olefină și azot, și o rețea de transport și distribuție care lega marea, muntele și câmpia prin conducte strategice. Astăzi? Mai funcționează cu adevărat doar două-trei rafinării, iar ce-a mai rămas din industria chimică românească e pe cale să încapă în mâna străinilor, dacă nu s-a întâmplat deja.
Ceaușescu a investit masiv în petrochimie. La Năvodari s-a construit colosul Petromidia, cu rafinărie și combinat chimic integrat. La Pitești – Arpechim-ul, cu una dintre cele mai mari capacități de prelucrare din estul Europei. La Borzești, Oltchim, Turnu Severin, Onești, Târnăveni, Săvinești, Turda, Râmnicu Vâlcea – întreaga țară era împânzită de unități de producție care mergeau din țiței până la produs finit: de la carburanți la plastic, cauciuc, fibre sintetice, vopsele sau pesticide.
Și apoi au venit „specialiștii în privatizare”. Aceia care au „reformat” România în stil PSD-PNL: vânzări pe nimic, șpăgi grase, combinatul tăiat la fier vechi. Doljchim – închis. Arpechim – închis. RAFO Onești – închis. Oltchim – distrus și vândut bucată cu bucată. Borzești – o umbră. Petromidia – trecută la KazMunayGas. La Ploiești, ce mai merge, merge pentru OMV. Românii privesc din exterior cum fosta lor industrie devine profit pentru alții.
Am ajuns să importăm îngrășăminte, deși avem gaz. Importăm plastic, deși avem țiței. Importăm combustibil, deși avem rafinării. Suntem colonie de consum, fără suveranitate energetică, fără capacitate de producție, fără lanț de valoare. Și totul s-a făcut cu mâna politicienilor români – vânduți, corupți și fără pic de rușine.
Petrochimia românească a fost distrusă. Și azi mai e puțin – o conductă, o platformă, o licitație – și ce-a mai rămas va fi în întregime la străini. Iar românii vor rămâne doar cu amintirea și cu nota de plată.
