Cu ce imagine rămâne Klaus Iohannis, după două mandate de președinte: „Mai degrabă marionetă decât lup singuratic”
Al doilea și ultimul mandat de președinte al României al lui Klaus Iohannis se apropie de sfârșit. Pentru a înțelege cât de democratic a fost cel mai puternic actor politic din ultimii aproape zece ani, Libertatea l-a invitat la un interviu pe conf. univ. dr. Claudiu Tufiș la Facultatea de Științe Politice a Universității București. Profesorul Tufiș a primit doctoratul în științe politice la Pennsylvania State University, iar principalele sale arii de interes academic includ cultura politică, studii electorale, societatea civilă și mișcările sociale.
Tufiș consideră că opacitatea lui Iohannis față de propria activitate, militarizarea instituțiilor statului, relația controversată a președinției cu serviciile secrete reprezintă punctele slabe. Într-o analiză a tuturor președinților români de după 1990, expertul intervievat n-ar pune mandatele lui Iohannis în topul primelor patru, iar acest lucru înseamnă că inclusiv un mandat al lui Iliescu a fost mai bun decât ale lui.
Iohannis a fost extrem de opac în ceea ce privește activitatea sa. Ba câteodată a părut deranjat că oamenii îndrăzneau să pună întrebări despre activitatea sa. Din păcate, acest lucru s-a văzut de la începutul primului mandat și nu s-a schimbat deloc până la sfârșitul celui de-al doilea mandat. La începutul primului mandat, a rămas foarte repede fără purtător de cuvânt și nici în prezent nu are. Dacă ne uităm la conferințele de presă pe care le-a făcut de-a lungul celor două mandate, ele sunt foarte puține, iar cele care au fost făcute au fost fie regizate, fie fără să permită jurnaliștilor acreditați să pună multe întrebări.
– M-aș mai uita la modul în care președintele a controlat PNL. La nivel informal, a existat o influență uriașă a președintelui asupra conducerii, președinții acestui partid fiind aleși doar dacă erau agreați de el. Iohannis a viciat modul democratic de alegere a liderului acestui partid. Considerați asta a fi o formă de deficit democratic?
– Este foarte greu pentru un actor politic care a ajuns președinte cu sprijinul unui partid să uite brusc că a avut acest sprijin, să trateze acel partid exact ca pe celelalte partide. Sunt diverse soluții pe care alte state le implementează când vine vorba de relația președintelui cu partidul din care provine. Ideal ar fi ca președintele să fie independent, să nu fie părtinitor, să nu sprijine sau să blocheze alte partide, dar la nivelul în care este clasa politică din România, cred că suntem în etapa în care i-am cere prea mult unui președinte.
– În perioada Băsescu, opoziția îi atrăgea atenția că președintele trebuie să fie neutru. În regimul Iohannis, această narațiune critică din partea opoziției nu a mai existat în spațiul public. – O parte din vină este a partidelor din opoziție. Opoziția noastră a devenit din ce în ce mai măruntă. Din momentul în care PNL a bătut palma cu PSD pentru a guverna împreună, n-a mai rămas în opoziție decât USR, care devenea din ce în ce mai mic, plus AUR, care era mai puțin interesat să lupte împotriva președintelui și avea alte ținte. Pe de altă parte, e foarte greu pentru cetățeanul de rând să evalueze dacă președintele a favorizat un partid în detrimentul altuia. Nu cred că este interesat prea mult de această temă.
– Atât Nicolae Ciucă, cât și Florin Cîțu au ajuns președinți ai PNL pentru că i-a propulsat Iohannis. Niciunul dintre ei nu a avut o ascensiune clasică în partid, unde să își fi dovedit calitățile de lider. A deteriorat Iohannis democrația internă în acest partid?
– Asta pare o problemă a PNL-ului. Membrii PNL au fost foarte supuși atunci când li s-au impus anumiți lideri. Iohannis însuși a intrat în PNL foarte târziu, cu mai puțin de un an înainte de alegerile prezidențiale, au fost eliminate o parte dintre prevederile regulamentului PNL ca el să poată fi desemnat. El este în aceeași situație în care s-a aflat și Ciucă, a fost adus din afară și pus la conducerea partidului. Nu îmi plac conspirațiile, dar întrebarea este cine sunt cei care au atâta putere încât să pună la vârful PNL-ului și viitorul președinte, și doi premieri? E clar că ei au fost puși la conducerea partidului, iar partidul a zis: «Da, să trăiți!» Este în linie cu a doua problemă pe care am avut-o în mandatele lui Iohannis, și anume excesiva militarizare și aplecare în fața instituțiilor de forță care sunt mai multe tipuri, nu doar armata, ci și serviciile secrete. Aceasta cred că este cea mai mare problemă cu privire la calitatea democrației în România. În democrațiile stabile nu este normal să dai un prim-ministru care îți vine din clubul militarilor de carieră. La fel, trebuie să existe un control parlamentar civil puternic asupra serviciilor secrete.
În cele două mandate ale lui Iohannis, această temă nu a fost una dintre priorități. Au fost perioade mari în care serviciile au rămas fără conducere civilă. Toată relația cu instituțiile de forță a fost problematică în cele două mandate ale lui Iohannis. Se adaugă o a treia problemă: după aderarea României la UE, justiției i s-a acordat un rol important, cu toate problemele asociate: că se făcea telejustiție sau era contestat timingul anumitor dosare. În cele două mandate ale lui Iohannis, rolul lui în lupta anticorupție pare să se fi diminuat. Nu îmi este foarte clar dacă este un lucru bun sau un lucru rău.
Ar fi un lucru bun dacă aceasta ar fi decizia celor din sistemul de justiție fără să fie impus de către clasa politică, dar dacă direcția vine dinspre politic către sistemul de justiție – nu vă mai atingeți de cei de la vârful puterii! – atunci acest lucru este rău. Ne putem uita la câțiva indicatori la care România a subperformat, iar o parte din vină aparține și președintelui. Acești indicatori au fost cei legați de domnia legii: independența justiției, absența corupției și aplicarea predictibilă a legii. Pe acești indicatori, România are mai degrabă scoruri scăzute. Dacă ne uităm la evoluția din ultimii zece ani, în primul mandat al lui Iohannis, condițiile s-au înrăutățit semnificativ, apoi au rămas la același nivel, iar în ultimii ani se vede o ușoară tendință de îmbunătățire.
– Cum vă explicați că în România nu există niciun ONG care să se specializeze pe tema controlului democratic civil al serviciilor secrete? Ar fi fost mare nevoie, dat fiind trecutul totalitar al României.
– Problema principală este legată de accesul la informații. Spre deosebire de alte domenii în care societatea civilă a fost foarte activă – cum este tema corupției – când vine vorba de serviciile secrete, orice actor care este din afară va fi automat lipsit de informații credibile și de substanță. Va fi foarte dificil să aibă acces la aceste informații în condițiile în care comisiile din Parlament care se ocupă de controlul serviciilor secrete nici ele nu își fac treaba.
– A face presiune publică asupra unui serviciu secret este mai important decât a avea acces la informații clasificate. În asta constă puterea noastră, a cetățenilor. A face presiune din partea unui ONG asupra comisiei de control să transparentizeze rapoarte sau pentru a organiza anumite audieri publice este la fel de important. De pildă, după doi ani de război la graniță, noi nu știm cum gândește un șef de serviciu secret.
– Pârghii sunt, cu siguranță. Românii nu sunt foarte curajoși. Știu că este o generalizare, dar are un sâmbure de adevăr. În cultura noastră, e bine să nu te pui rău cu cel care este puternic, mai ales dacă îți poate face rău în multiple moduri. Ca orice actor rațional, stai și te gândești: merită să îmi bat capul? Să îmi pierd legăturile pe care le am, rețele, acces la unele lucruri, doar de dragul de a-i controla pe acești oameni?
– Societatea civilă a ratat un subiect important: relația constituțională dintre președinte și serviciile secrete. România nu are un cadru legal foarte bine pus la punct astfel încât să traseze niște limite clare între cei doi actori. Astfel se creează o putere informală foarte mare în jurul președintelui. Am avut acces la extrasele de cont și am văzut cum a fost creată mișcarea unionistă în perioada președintelui Băsescu. Inclusiv serviciile secrete au donat pentru această mișcare. Acest tip de mișcări politice care implică serviciile secrete ar trebui interzise în mod expres de lege.
– Aș mai da ca exemple Liga Studenților din Străinătate, care a fost creată într-un pattern similar. Nu știu dacă de la președinte a pornit sau pe alte filiere, dar este clar că ea a fost construită ca să sporească accesul unor oameni la diferite poziții politice. Sebastian Burduja și Ligia Deca sunt exemple care au ajuns în poziții importante. Recent, am văzut inclusiv în mediul academic cum azi apare o asociație studențească și după doar câteva luni organizează evenimente cu participarea unor politicieni la vârf. Câte organizații proaspăt înființate pot aduce astfel de politicieni la evenimentele lor în perioada campaniei electorale? Dincolo de ONG-uri, aș întreba de ce nici lumea academică nu se apropie de acest subiect? Avem atâția specialiști în studii constituționale, nu știu ca unul dintre ei să fi scris vreun studiu critic cu privire la relația dintre președinte și serviciile secrete și cum această relație e pusă în practică de diverși președinți. Universitarii, pe de altă parte, pun mult accent pe partea teoretică și mai puțin pe cum s-ar putea schimba unele lucruri. De aceea este bună o colaborare între ONG-uri și zona academică.
– Prioritățile serviciilor secrete sunt trasate din punct de vedere politic în CSAT. Când politicul a dorit să devină corupția amenințare la securitatea națională, acest lucru a fost introdus în Strategia Națională de Apărare a țării. Actualmente, lupta împotriva drogurilor a fost discutată în CSAT și nu știm dacă serviciilor le-a revenit vreun rol. Or, cred că prioritățile unui serviciu secret nu ar trebui trasate în CSAT, ci să existe o lege mai coerentă pentru activitatea lor. Iohannis ar fi putut propune legi moderne pentru sistemul de securitate.
– Iohannis nu și-a folosit deloc puterea de agenda-setting, care este una dintre principalele puteri ale unui președinte. El poate aduce un subiect în dezbaterea publică și are forța de a-l ține pe agendă. Singura temă pe care a părut să aibă un astfel de comportament a fost cea a educației, dar acel proiect a fost un eșec.
– Ce lasă Iohannis în urma lui?
– Îmi iese un bilanț negativ, cum și Băsescu a lăsat un bilanț negativ. La Băsescu, principala problemă pe care a lăsat-o a fost legată de modul de interacțiune între instituțiile statului, el s-a jucat mult punându-le una împotriva celeilalte. În plus, a decredibilizat mult Parlamentul. La Iohannis, părțile negative sunt cele legate de lipsa transparenței. Sub mandatul lui, toate instituțiile au devenit mai opace. În plus, militarizarea instituțiilor statului. În al doilea mandat, a fost și contextul: pandemia, plus anii de război. Însă a și folosit acest context ca să militarizeze totul mult mai repede. În pandemie, nu e normal ce s-a întâmplat, să dorești să gestionezi totul prin Armată. Tendința de a ține totul la secret nu a făcut decât să genereze probleme pe termen mediu și lung. Părțile pozitive mi-e mai greu să le identific în prezent, poate peste câțiva ani, când vom avea acces la informații suplimentare și ne vom schimba unele opinii.
– A fost Iohannis mai degrabă un lup singuratic în obținerea obiectivelor de interes național sau om de echipă?
– Nu știu dacă aș zice lup singuratic. La Iohannis mă întreb dacă nu e vorba mai degrabă de marionetă decât de lup singuratic. În această ultimă perioadă a fost mai interesat să își asigure viitorul propriu decât viitorul țării. Dacă facem suma tuturor mandatelor prezidențiale de după 1990, nu îl văd pe Iohannis în primele patru, asta înseamnă că inclusiv un mandat al lui Iliescu a fost mai bun decât ale lui. România putea să devină un actor mult mai important în plan internațional în ultimii cinci-șase ani, iar acest lucru nu s-a întâmplat.
