În 22 decembrie, pe la prînz, Petre Mihai Băcanu, deţinut politic, a fost eliberat pe neaşteptate din arestul Securităţii, din Calea Rahovei. Pe străzi, el a văzut mulţimile scandînd ”jos comunismul”, lozinca pentru care era de multă vreme anchetat şi era să fie condamnat. Ajuns acasă, a făcut un duş şi apoi a adormit. După un somn lung, s-a trezit spre seară şi l-a văzut pe Ion Iliescu la televizor: ”cît am dormit, s-a dat o lovitură de stat revoluţiei”, mi-a mărturisit el ce trăise, de fapt, în acea zi. Ca noi toţi.
De unde venea Ion Iliescu?
Din paradisul revoluţiei proletariatului, ar fi răspunsul scurt. Ion Iliescu s-a născut la 3 martie 1930, în Olteniţa, un orăşel din sudul ţării, unde a urmat primii doi ani ai cursurilor şcolii primare. Tatăl său, Alexandru Iliescu, ilegalist comunist, s-a refugiat în 1931 în URSS, unde a luat parte la Congresul al V-lea al PCdR, secţia a Comintern-ului, semnînd rezoluţia privind secesiunea statului român. Alexandru Iliescu a rămas 4 ani în URSS, în conducerea Secretariatului PCdR, la reîntoarcerea în România fiind arestat şi condamnat 3 ani, sub acuzaţia de a fi militat pentru dezmembrarea României şi trecerea Basarabiei la URSS.
În 1949, Ion Iliescu a absolvit liceul „Spiru Haret” din Bucureşti. În ultimii ani de liceu, s-a remarcat ca propagandist în favoarea noului regim, fiind cooptat în conducerea Uniunii Asociaţiilor de Elevi din România, organizaţie care funcţiona sub tutelă comunistă. Din martie 1949, a devenit membru al Comitetului Central al Uniunii Tineretului Muncitoresc. A urmat un an cursurile Facultăţii de Electrotehnică a Institutului Politehnic din Bucureşti. În cadrul CC al UTM, a luat parte la şedinţele de epurare, pe criterii politice de sorginte sovietică, a învăţămîntului mediu şi superior românesc.
În 1950 a fost selecţionat pentru studii în URSS şi a urmat 5 ani cursurile Institutului Energetic de la Moscova, ocazie cu care l-a cunoscut, ca secretar al Sovietului Unional al Studenţilor şi Aspiranţilor Români aflaţi la studii în URSS (organism subordonat Komsomolului sovietic) pe Mihail Gorbaciov, viitorul lider al CC al PCUS.
Şeful direct al lui Ion Iliescu pe linie de Komsomol a fost Alexandr Şelepin, viitor preşedinte al KGB. În conformitate cu acest statut al său şi cu atribuţiile pe linie de Komsomol, Iliescu ar fi trebuit să urmeaze cursurile Serviciului A, din cadrul Directoratului 1 al KGB, specializat în probleme de dezinformare şi operaţiuni de influenţă sub acoperire în exteriorul URSS. Nu există însă date directe privind activităţile sale în timpul studiilor în URSS, iar Iliescu a evitat întodeauna declaraţiile pe marginea acestui subiect. După absolvirea Institutului Energetic din Moscova s-a reîntors în ţară, lucrînd în cadrul Institutului de Proiectări Energetice.
Din ascensiune, în dizgaţia lui Ceauşescu
În 1955, Ion Iliescu a fost propus şi a activat în cadrul Uniunii Internaţionale a Studenţilor cu sediul la Praga, considerată organizaţie de front a Uniunii Sovietice. După evenimentele din 1956 din Ungaria a fost rechemat în ţară, participînd în 1957 şi 1958 la organizarea epurărilor din centrele universitare Bucureşti, Timişoara şi Cluj, în calitate de membru în conducerea UTM, epurări urmate de arestarea studenţilor şi a profesorilor îndepărtaţi din facultăţi.
Din 1965, odată cu preluarea puterii de către Nicolae Ceauşescu, începe şi ascensiunea politică a lui Ion Iliescu. A fost cooptat membru supleant al Comitetului Central al PCR, iar în 1967 a fost propulsat Ministru pentru problemele tineretului, funcţie pe care a deţinut-o pînă în 1971. La Plenara CC al PCR din 22-25 aprilie 1968, la propunerea lui Ceauşescu, a devenit, din membru supleant, membru plin al Comitetului Central:
”Tov. Nicolae Ceauşescu: […] Avînd în vedere că Comitetul Central s a descompletat, propunem ca să alegem ca membru plin, sau să trecem din cadrul membrilor supleanţi, ca membru al Comitetului Central plin pe tovarăşul Iliescu Ion. Îl cunoaşteţi, tovarăşi?
Toţi tovarăşii: Da.
Tov. Nicolae Ceauşescu: E vreo obiecţiune, tovarăşi?
Toţi tovarăşii: Nu.
Tov. Nicolae Ceauşescu: Să nu spună cineva că a votat numai pentru că s-a făcut propunerea. Atunci cine e pentru, tovarăşi? Mulţumesc. E cineva împotrivă? Se abţine cineva? Atunci, în unanimitate tovarăşul Iliescu a fost trecut în rîndul membrilor Comitetului Central al partidului”. (Extras din stenograma Plenarei CC a PCR din 22-25 aprilie 968)
Ion Iliescu l-a înlocuit astfel în Comitetul Central pe fostul ministru de interne Alexandru Drăghici, unul dintre principalii vinovaţi de represiunile brutale organizate de Securitate în anii ’50. După 1990, cu toate presiunile societăţii civile, autorităţile au tergiversat trimiterea în judecată a lui Alexandru Drăghici pentru crimele ordonate în timpul regimului comunist şi căruia Iliescu îi luase locul în CC, iar acesta s-a refugiat nestingerit în Ungaria.
În 1971, Ion Iliescu a fost din nou promovat, simultan, ca Secretar CC al UTC şi Secretar pe probleme ideologice al CC al PCR. Însă la scurt timp după această promovare a intrat în atenţia unei unităţi speciale de contraspionaj a Securităţii, UM 0110, care supraveghea relaţiile membrilor CC ai PCR cu serviciile de spionaj de la Moscova. Dar mai ales intrase în dizgraţia lui Nicolae Ceauşescu, pe parcursul vizitei acestuia în China şi Coreea de Nord, cînd s-a împotrivit faţă de de noua orientare a liderului CC spre comunismul asiatic şi îndepărtarea de ”linia” Moscovei. Iliescu nu înţelegea nici să-i susţină cultul personalităţii, avînd ambiţii politice proprii. A fost retrogradat de Ceauşescu pe linie de partid şi de stat şi a fost trimis ca secretar şi viceperşedinte pe probleme ideologice al Comitetului de partid Timiş (între 1971 şi 1974).
Din 1974 pînă în 1979 a fost prim-secretar al Comitetului de partid judeţean Iaşi, calitate în care, conform nomenclatorului de funcţii, coordona şi activitatea Inspectoratului Judeţean de Securitate, între altele aprobînd recrutarea unor membri de partid ca informatori sau urmărirea informativă a altora. În perioada 1979-1984, a condus Consiliul Naţional al Apelor. Din 1984, va deveni directorul Editurii Tehnice, funcţie aflată şi ea în nomenclatura PCR. Aici l-a găsit Revoluţia, pe care a văzut-o la televizor. În timpul evenimentelor din decembrie 1989 de la Timişoara, Ion Iliescu nu a luat nici o atitudine faţă de represiunea sîngeroasă ordonată de Ceauşescu.
Generalul Militaru: ”Fac un apel către tovarăşul Iliescu să vină la televiziune!”
După 1985, odată cu ascensiunea fostului său prieten Mihail Gorbaciov la putere, începe să se vorbească în mass-media internaţională despre posibilitatea venirii la conducerea PCR a lui Ion Iliescu. Zvonuri similare au început să circule în România. În perioada 1984 – 1989, Iliescu, alături de generalul Nicolae Militaru, de profesorul Virgil Măgureanu de la Academia “Ştefan Gheorghiu” şi de alţi activişti de partid şi ofiţeri marginalizaţi de Ceauşescu, a participat la diverse întîlniri conspirative anti-ceauşiste, care nu au avut însă nicio finalizare practică atunci. Dar au ”sudat” echipa care avea să preia puterea în România, umplînd ”vidul de putere” creat de revoluţia anticomunistă, odată cu fuga lui Ceauşescu cu elicopterul, de pe clădirea Comitetului Central, pe 22 decembrie, puţin după ora 12, din faţa mulţimii care luase cu asalt clădirea.
În 22 decembrie 1989, după ce Nicolae Ceauşescu a părăsit sediul CC, numai în urma unor apeluri insistente făcute în direct la Televiziune de generalul Militaru, Ion Iliescu a plecat de la Editura Tehnică, unde urmărea evenimentele la televizor, la Ministerul Apărării Naţionale. Aici, cu sprijinul lui Victor Atansie Stănculescu, a luat legătura cu comandanţii marilor unităţi militare şi s-a asigurat de sprijinul lor. Numai în urma acestor asigurări a apărut în cele din urmă la TVR, unde a susţinut, în prima sa intervenţie, că Ceauşescu “a întinat idealurile socialismului”. A convocat “oamenii de bine” în faţa sediului CC al PCR, pentru un miting, la orele 17. S-a reîntors apoi la sediul MapN, unde a stabilit primele măsuri pentru preluarea puterii. La ora 17 a încercat din nou să ia cuvîntul la miting, dar se scandează “Fără comunişti”.
Evenimentele luaseră o turnură la care nu se aştepta şi era nevoie de măsuri radicale: ”mersul înainte pe calea socialismului în România” era ameninţat tocmai de mulţimea care-l aclamase şi-l acceptase iniţial ca lider.
Conspiraţia din camera 226: Ion Iliescu: ”O să reconstituim structurile. Acum n-avem timp să discutăm!”
Bulversat, Ion Iliescu s-a retras, împreună cu principalii săi colaboratori din grupul pro-moscovit de ”conspiratori” din vremea lui Ceauşescu în camera 226, de la etajul 2 a fostului CC, în care nu au mai pătruns apoi decît persoanele agreate de el. Uşa era păzită de Cazimir Ionescu şi de fostul colonel de securitate Ion Hotnog. După cum a spus acesta ulterior, Aurelian Mortoiu, şeful său şi al Direcţiei a III a de Contraspionaj (UM 0625) din Securitate a fost printre cei care l au întîmpinat pe Ion Iliescu la Comitetul Central, alături de generalii Stănculescu, Chiţac şi alţi militari – dintre care unii se întrebau ce caută acel civil printre ei – şi a fost în echipa care a participat la şedinţa secretă ce a urmat.
Aici a început ”umplerea” acelui ”vid de putere” de către echipa de conspiratori pro-moscoviţi, pe care Iliescu o cunoştea prea bine şi s-a desăvîrşit ”lovitura de stat” dată de acesta revoluţiei anticomuniste, care se desfăşura în stradă. Ion Iliescu şi-a schimbat strategia după ce a fost huiduit de mulţime, înţelegînd că ”partidul comunist” nu mai e o etichetă cu ”marketing politic” şi l-a înlocuit cu o alta: ”Frontul Salvării Naţionale”. E ceea ce reisese din stenograma discuţiilor purtate în camera 226:
• ”Ion Iliescu: Deci, structuri ale puterii în teritoriu ale Frontului Salvării Naţionale, care preia întreaga administratie locală şi apoi, ca măsuri imediate la nivel central şi la nivel local… necesitatea funcţionării instituţiilor vitale, aprovizionarea cu energie, cu căldură, cu apă, funcţionarea reţelei comerciale, alimentare, a transportului public şi a tuturor unităţilor economice, care să intre în activitate normală. Consiliul Frontului Salvarii Nationale, în vederea îndeplinirii obiectivelor pe care şi le va propune, va intra in dialog cu toate forţele obşteşti şi sociale ale ţării. pentru realizarea unităţii de acţiune a tuturor forţelor constructive ale naţiunii”.
Niciun cuvînt depre pluralism politic.
• ”Ion Iliescu: Pe aceasta bază, să asigurăm cît mai rapid organizarea economică pe baze sănătoase… un apel catre muncitorime, către ţărănime, către intelectualitate pentru a asigura aceste lucruri.
• (O voce) Trebuie spus… Constituirea noilor organe trebuie să-şi desfăşoare activitatea…
• Alexandru Bârladeanu: A spus.
• Ion Iliescu: Am spus. Haideţi să…
• (O voce) Domnul Iliescu! Domnul Iliescu! Salvare nu e bine… ţine de lovitura de stat… Democraţiei Naţionale.
• Ion Iliescu: Democraţia e cu toată lumea…
• (O voce) Dar Salvare ce înseamnă?
• Petre Roman: Tovarăşe Iliescu, eu cînd am vorbit acolo (în balconul CC şi la Televiziune, n.n.), am spus Frontul Unităţii Populare.
• Silviu Brucan: Nu e bine!
• Nicolae Militaru: Spuneti-i, domnule, Front de Salvare Naţională.
• (O voce) Democraţie, să fie un cuvînt… explicit (…)
• Nicolae Militaru: Măi, oameni buni! Frontul Salvarii Nationale acţionează de şase luni, domnule (…) ăsta-i organ de partid si de stat. Consiliul Salvarii Naţionale este organ de partid şi de stat.
• Petre Roman: Nu de partid şi de stat, în nici un caz. Asta sună ca dracu’.
• Ion Iliescu: Este o structură a noii puteri (…). O să reconstituim structurile. Acum n-avem timp să discutăm”.
”Frontul Salvării Naţionale” a partidului comunist
Liniile ”directoare” erau deja trasate, prin crearea ”Frontului Salvării Naţionale” a Partidului Comunist. Se pregătea acum comunicatul pentru ţară. Şi, mai ales, trebuia clarificată noua poziţie ”geostrategică” a României. Care, de fapt, era tot cea veche, ca şi structura ei de conducere, transformată din ”partid” în ”front”, din ”comuniist” în ”salvare naţională”. Cînd a venit apoi vorba despre ”pluralismul politic”, Ion Iliescu a opinat că aceasta se va realiza ”în cadrul Frontului”.
• ”Alexandru Birladeanu: Domnule Iliescu, categoric ar trebui o frază care să spună poporului care va fi realitatea politică viitoare… că mergem spre democraţie… spre satisfacerea nevoilor poporului… Al doilea: ne trebuie o frază pentru opinia publică straină, fraza că ne păstrăm alianţele şi că nu schimbăm angajamentele internaţionale.
• Ion Iliescu: Vreau să vă spun că am intrat în legătură cu Ambasada sovietică şi le-am transmis situaţia în care ne aflăm, ca să comunice la Moscova, să se ştie cine sîntem şi ce vrem. Asta le-am spus deja”.
Din camera 226, Iliescu ţinuse legătura permanent cu generalul Stănculescu, aflat la Ministerul Apărării, care avea legătură directă şi secretizată (prin “firul roşu”) cu generalul sovietic Piotr Luşev şi ceilalţi comandanţi ai Tratatului de la Varşovia. Situaţia militară şi alianţa cu URSS era clarificată şi rezolvată. Mihail Gorbaciov putea sta liniştit. Omul său de încredere, comunistul reformist Ion Iliescu preluase puterea la Bucureşti.
Dar se ivise însă o mare problemă, faţă de celelalte ţări socialiste: România nu mai voia comunism, dar nici comunişti. Asta s-a rezolvat mai pe seară, cînd Ion Iliescu a părăsit camera 226 de la Comitetul Central, unde lozincile ”fără comunişti” se înteţiseră, luînd locul celor care scnadaseră neobosit, întreaga amiază, pînă atunci, ”jos comunismul”.
Acolo, la Comitetul Central, nu mai era de stat. Sub pretextul (şi realitatea) că pentru ei sediul CC nu era un loc prea sigur, noua echipă care umpluse deja ”vidul de putere” s-a deplasat la sediul Ministerului Apărării Naţionale. Imediat după plecarea lui Iliescu şi a grupului său din sediul CC-ului, în Piaţa Palatului răsunau primele rafale de armă, îndreptate împotriva celor care visau o Românie ”fără comunişti”. Aşa au apărut, din senin, ”teroriştii”, care au rezolvat, vreme de trei zile, problema. Iar lovitura de stat a fost desăvîrşită şi încheiată pe 25 decembrie, de Crăciun, prin executarea soţilor Ceauşescu. După care, Ion Iliescu s-a instalat, pentru cinci ani, în fruntea României, la Palatul Cotroceni. Urmaţi de un nou mandat, în decembrie 2000.
