Cornel Nistorescu: „Păcănele“ pe la sate și la guvern – România „păcănelelor“ se întinde pînă Sus!
Drumurile de Sărbători sunt cumplite. Nu știi bine cînd poți să pleci și cu atît mai mult nu ai habar cînd poți să ajungi. Cu ani în urmă, am plecat în sîmbăta de Paști pînă la Azuga și am suportat un drum de șapte ore. M-am bucurat că am ajuns întreg. Ce era să fac? Să sar peste ceilalți? Să o iau peste munți? Să mă întorc la Transporturi cu un bolovan? Șoselele sunt blestemul țării noastre pentru zilele de sărbători. Obligă la un fel de conviețuire forțată cu consecințele hoției și nepriceperii, cu incapacitatea noastră de a ne organiza după standardele de bază ale unei vieți moderne.
De data aceasta, am pățit-o pe Valea Oltului. Coloane de autoturisme, neputincioase și lente spre Vâlcea și spre București și la fel de chinuitoare spre Sibiu și Nădlac. Diasporenii noștri și ai Bulgariei în drum spre locurile de muncă se intersectau cu bucureștenii pe drumul spre casă. Am binecuvîntat decizia de a fi interzis camioanele. Altfel, ne-am fi înghesuit cu tirurile încărcate cu oi și cu vite în drumul lor spre Portul Constanța, de unde pleacă spre lumea arabă, și cu uriașele camioane turcești și ucrainene care nu știi ce transportă, de unde vin și încotro se duc. Au fost momente în care mergeam și cu cîțiva kilometri pe oră. Dacă aveam cu mine un aragaz de camping aș fi oprit pe marginea șoselei să fac o cafea și aș fi prins mașina din urmă. Înainte de Râmnicu Vâlcea, aplicația Waze ne arăta un drum colorat cu roșu. Brusc, sosirea noastră la București s-a mutat cu două ceasuri mai tîrziu. Ca să cîștigăm timp, am fost deviați pe centura Călimănești, pe la Jiblea și de acolo pe șoseaua spre Curtea de Argeș. Ce noroc pe capul nostru, am zis! Vedem satele argeșene de sub munte și stadiul primelor lucrări la autostrada Pitești-Sibiu.
Așa a și fost. Drumul s-a arătat a fi mai liber, dar și mai prost, pe alocuri spart, cîrpit și crăpat, fără marcaje, cu urme de linii trasate probabil pe vremea lui Ceaușescu, cu marginile neîngrijite, de parcă ar aparține Bulgariei. Probabil că și iarna fără zăpadă și pomii desfrunziți făceau peisajul și mai amar. După atîtea ore în mașină, ne trebuia măcar o sticlă cu apă. Din păcate, nici un magazin mixt, nici o bodegă, nici o alimentară pe marginea drumului. Abia după ce am coborît culmile care despart județele Vâlcea de Argeș, am dat de un magazin sătesc, dintre cele în care se vinde pe caiet și se plătește la salariu sau la sosirea pensiei, de unde unii trec cu datoriile pe lumea cealaltă. Trăznea a tabacioc și a țuică proastă, o fată nespus de frumoasă, poate minoră, poate trecută puțin de 18 ani, nefardată, dar cu bluza gata să pleznească pe la sîni, trona pe scaunul de la bar, iar la singura slot machine un afumat cu mustață trăgea violent la manetă: Băă, nu iese nici cum!
Era asistat de încă trei bărbați de vîrsta a doua care chibițau sau își așteptau rîndul. Ușa fără clanță a toaletei era trîntită de perete, WC-ul nu avea capac, iar apa minerală avea preț triplu.
Pentru o clipă, peisajul acesta afumat și împuțit mi-a înfățișat toată drama satelor părăsite, departe de viața urbană, fără locuri de muncă, un rezervor de plecați la cules de căpșuni și sparanghel, hamali pentru export și locuri de tocat banii de pensii ai nevestelor sau ai bunicilor, dependenți de inexistentul noroc la „păcănele“. Instantaneu, mi-a venit în minte imaginea întregii afaceri veroase, instalată la nivel național, toată plasa asta nenorocită de încăperi cu aparate vechi la care se adună bețivii și rămașii pe drumuri să toace ultimul leu din casă, cu gîndul că poate-poate cîștigă ceva ca să mai cumpere „un sfert” de cava de la barul păzit de duduie.
În barul acela nenorocit dintr-o comună argeșeană, am avut revelația complicității între cei care conduc țara și rețeaua asta mizeră de supt banii de la abandonații satelor. Sigur, există o legătură între politicieni și industria „păcănelelor“, între cei care conduc, legiferează și decid și cei care strîng monetarul de pe la sate și din cartierele mărginașe. Interlopii, drogurile și „păcănelele“ au rămas între puținele surse de cash necontabilizat, de unde se adună banii pentru lumea politică.
În sfîrșit, cu acest ocol prin satele argeșene, în căutarea unei sticle de apă, am înțeles ca la un scurtcircuit urmat de o flamă de ce Marcel Ciolacu a tăcut după ce ne-a spus că a fost amenințat, de ce Legea publicității jocurilor de noroc s-a pierdut prin Parlament, de ce nimeni nu răspunde și nimeni nu este de vină, de parcă uriașa afacere generatoare de bani negri și de o dramă de proporții n-ar exista, deși ea funcționează peste tot, sub ochii neputincioși ai familiilor disperate.
Am priceput că România „păcănelelor“ se întinde pînă Sus!
