Cîrdăşia prăbuşeşte România. Mă rog, ceea ce mai este de prăbuşit din ea. Şi, mai este cîte ceva, legat mai ales de viitor. Să începem, precum se cuvine, cu politica, cu cîrdăşia liberalo-pesedistă. Din punctul de vedere al viitorului ea funcţionează după „soluţia Kronos”: devorează orice nou născut din sămînţa sa, de teama ca nu cumva, într-o zi, vreunul dintre urmaşi să nu-i ia puterea.
Deşi şi-au inventat rădăcini istorice radical diferite, PSD şi PNL au un „genom politic” comun, cel puţin în proporţie de 90%. Compatibilităţile au fost nu o dată evidenţiate, în deceniile scurse de la „resetarea din Decembrie”. Iar, pe măsură ce timpul a trecut, ele s-au accentuat. La efectul de apropiere şi compatibilizare a contribuit, esenţial, transplantul pedist din PNL.
Exact aşa cum se întîmplă în cazul transplanturilor de organe la om, „noul venit” aduce cu el o „memorie” şi o „identitate” anterioare, care nu se şterg, ci se impun de la donator la receptor. Implantul pedist a salvat cîndva PNL-ul de la irelevanţă electorală dar, în acelaşi timp, l-a obligat să ia şi mai accentuat chipul şi asemănarea, oamenii şi obiectivele politice ale ceea ce oricum era doar o altă aşchie de PSD. Ceea ce PNL şi PD au fost tot timpul, de la era fesenistă şi pînă azi. Însăşi tumba „istorică” a PD-ului, care s-a dat de trei ori peste cap şi a devenit peste noapte din partid de stînga, partid de dreapta, exact ca FIDESZ-ul lui Orban în Ungaria, (ce mai coincidenţe produce şi istoria asta!!!) arată dincolo de orice îndoială că, la noi, între aşa zisele extreme, dreapta şi stînga, compatibilităţile sunt net dominante, faţă de ceea ce eventual ar reprezenta diferenţe care le separă.
Consecinţele acestei cîrdăşii sunt catastrofale nu doar pentru gestiunea prezentului, ci şi pentru viitorul care a fost blocat, înţepenit, exclus de la contactul cu dinamica politică a României.
A doua cîrdăşie politică toxică, contribuind serios la demolarea din prezent şi distrugerea şanselor României pentru un viitor ceva mai deschis, este cea a actualului Preşedinte al României cu partidele politice ale guvernării, respectiv cîrdăşia PSD-PNL.
Deşi a plecat la drum, în noul segment de istorie deschis în Decembrie 1989, cu un model constituţional în care rolul esenţial al Preşedintelui este aşezat dincolo de orizontul guvernării, în sfera echilibrelor instituţionale strategice ale Puterii, precum şi în cea menită să ofere garanţii speciale şi soluţii de rezervă cetăţeanului-alegător, supus, nu de puţine ori opresat şi agresat de instituţiile puterii, toţi oamenii politici care au exercitat pînă acum rol prezidenţial au preferat să se exprime în sfera guvernării.
Dintre toţi, actualul Preşedinte este, de departe, cel mai adînc coborît în tranşeele politicii curente şi cel care a neglijat şi ignorat total, cu costuri incomensurabile pentru viitor, obligaţiile constituţionale ce-i reveneau în ceea ce priveşte menţinerea echilibrelor construcţiei politico-statale şi măcar protejarea, dacă nu „salvarea” cetăţeanului de excesele tot mai puţin inhibate ale puterii discreţionare exercitată de instituţiile de forţă ale statului. Ceea ce a fost o deviere toxică şi costisitoare în mandatele Iliescu, o „grea moştenire” în era Constantinescu, o nenorociere în „regimul Băsescu” s-a transformat într-o catastrofă sub sceptrul prezidenţiatului Iohannis.
Cîrdăşiile care demolează prezentul şi confiscă viitorul României nu sunt doar politice. Cele mai multe se formează şi se exprimă în relaţia dintre politic şi economic, dintre administraţie şi politic, dintre diferite centre de putere societale şi puterea politică, dintre politic şi vectorii de imagine care contribuie la „imaginea despre realitate” cu care operează cetăţeanul şi contribuie decisiv la formarea deciziei sale de vot.
Despre cîrdăşiile care s-au cimentat, dacă nu chiar eternizat, în sistemul care distribuie şi redistribuie resursele adunate în bugetele de stat către găştile şi fiefurile de care depind cei mai importanţi pioni ai politicii noastre actuale, s-ar putea scrie biblioteci întregi. Nu le scrie nimeni, iar dacă mai apar ici şi colo, din cînd în cînd, cîteva pagini prin publicistica gazetărească, ele rămîn doar tuşe slabe de acuarelă pe o imensă foaie albă, niciodată suficiente şi nici suficient de bine definite coloristic, astfel încît cineva să poată desluşi contururile ansamblului.
Cei curioşi, care ţin morţiş să înţeleagă totuşi desenul, îşi pot imagina un fel de caracatiţă uriaşă, cu tentacule care se refac aproape imediat, de fiecare dată cînd cineva le mai retează ici şi colo, în îmbrăţişarea căreia statul şi instituţiile sale sunt mulse de resurse pînă la sînge, iar societatea României agonizează tot mai lipsită de vlagă şi de sorţi de eliberare.
PSD şi PNL, plus principalele instituţii ale statului sunt părţi integrale ale acestui sistem, a cărui principală activitate toxică nu este, aşa cum s-ar putea crede, corupţia, nocivă desigur şi ea, ci risipirea fără nici un efect social pozitiv a resurselor de dezvoltare pentru cel puţin cinci generaţii. Vreo sută de ani, grosso modo!
