Un popor care nu vrea să moară, nu va muri niciodată.
Conflictul dintre Armenia și Azerbaidjan, în ceea ce privește regiunea Karabah, a escaladat din nou. Așa um se poate observa, toate semnele anunță un război și nici de data aceasta nu se întrevede o soluție simplă, deoarece Erevanul nu crede într-un nou tratat cu țara vecină. Un armistițiu în situația actuală, în care nivelul de încredere între Erevan și Baku este foarte mic, este imposibil de realizat fără implicarea actorilor politici internaționali.
Mai mult de jumătate dintre cei aproximativ 120.000 de etnici armeni din Nagorno-Karabah au fugit în Armenia după operațiunea militară din 19 septembrie, declanșată de Azerbaidjan împotriva regiunii separatiste.
Ca român, trebuie să recunosc faptul că după ultimele evenimentele tragice din enclava Nagorno-Karabah gândul mă duce la ceea ce a spus marele istoric Nicolae Iorga, ”Armenii sunt frații românilor”, aceștia conviețuind alături de români într-o comuniune, în spațiul românesc, de mai bine de șapte secole, contribuind cu sufletul, cultura milenară și spiritul lor la dezvoltarea României.
Aș rezuma tragediile care au marcat poporul armean la trei cuvinte ”secolul de martiriu”, unice în felul lor deoarece armenii au fost insultați în credința lor, în existența proprie, dar și în nădejdea lor, întrucât ”tragedia poporului evreu și armen”, așa cum aceste popoare au îndurat-o de-a lungul milenilor și ororile pe care le-au îndurat, nu ar fi putut fi descrise nici măcar de Dante când a creionat infernul.
Armenii, alături de poporul evreu, au suferit de-a lungul veacurilor atât prigonirea, cât și genocidul, dar și exterminarea, grăitoare fiind mărturia unui evreu ”Mă simt înrudită cu armenii pieriţi în genocidul din Primul Război Mondial, prin mormanele de cadavre îngheţate bocnă sub cerul plumburiu de la Auschwitz, oamenii mitraliaţi la marginea gropilor săpate de ei înşişi, spânzuraţi în faţa barăcilor din lagărele de exterminare, târâţi pe ger şi zloată în convoaie nesfârşite spre nicăieri, prin adolescenţii scheletici cu ochii căzuţi în orbite, prin mamele şi copii mânaţi în camerele de gazare. Prin cei şase milioane de morţi din neamul meu, ucişi în Al Doilea Război Mondial, pentru singura vină de a se fi născut evrei.”
Cercetând bogăția creațiilor originale, dar și frumusețea specifică a poeziei armene, perpetuate din generație în generație, cu toată vitregia veacurilor, am constat că poezia armeană exprimă tragedia unui popor prigonit de toți cei care ar fi trebuit să-l recunoască, mulți armeni reușind să-și găsească liniștea spirituală și domestică în spațiul românesc.
Azerbaidjanul, după războiul din anii 90, a reușit să se înarmeze datorită descoperii unor rezerve mari de gaze și petrol. Rusia are nevoie de Azerbaidjan pentru a-și vinde petrolul și gazele în Uniunea Europeană și din acest motiv a fost mult mai îngăduitoare în ultimii ani cu această țară, cu toate că Rusia trebuia să mențină pacea din regiunea Karabah, dar în acea zonă contextul geopolitic s-a schimbat. Nici măcar uciderea celor șase militari ruși din contingentul de menținere a păcii, de către soldații azeri, n-a reușit să strice prietenia dintre Aliev și Putin.
Valul de proteste de la Erevan l-a adus la conducere pe Nikol Pashinyan care a supărat Kremlinul, iar Putin nu și-a ascuns ostilitatea față de șeful guvernului armean, încă din 2021, iar dacă urmărim evoluția evenimentelor din zonă, este greu de crezut că Putin și Ilhan Aliev nu ar fi complotat împotriva Armeniei.
La toate acestea mai trebuie adăugată și o anumită politică pro-occidentală a noului guvern al lui Nikol Pashinyan care, printre altele, în ultima vreme a invitat 85 de membri ai armatei americane să se alăture manevrelor din Armenia. Soția sa a plecat în scopuri umanitare în Ucraina, ceea ce l-a iritat pe Putin care a încurajat Azerbaidjanul să atace pozițiile separatiștilor armeni. Armenii nu s-au putut opune, iar conducerea regiunii a acceptat să depună armele și, practic, să se predea, astfel încât este ca iminentă reînglobarea Karabahului în Azerbaidjan, cu toate că în acestă regiune trăiesc în proporție de 99% armeni.
De ce Rusia, pe principiul determinării popoarelor a reușit anexarea Crimeei, unde nu era o populație rusă într-o proporție așa de mare cum sunt armenii în Karabah, iar Armenia nu?
Dacă Armenia ar fi trimis trupe în Karabah, atunci conflictul se extindea între Armenia și Azerbaidjan. În opinia statelor lumii, Karabahul nu era stat independent, recunoscut ca atare, ci era considerat parte a Azerbaidjanului. Dacă trupele armenești intrau în Karabah, atunci se socotea că Armenia este stat agresor. Însă mă întreb de ce nu au acceptat statele lumii independența Karabahului, în general. Unul dintre principiile fundamentale de drept internațional consacrate după 1918, în baza cărora s-au format practic mai multe state, inclusiv statul unitar român, a fost principiul autodeterminării popoarelor. Din păcate, principiul acesta nu a mai fost aplicat după al Doilea Război Mondial pe motiv că multe state nu doreau asta.
Deci, practic, principiile dreptului internațional nu prea mai funcționează. Situația din Azerbaijan e ușor diferită, pentru că acolo teritoriul a fost tot timpul armenesc. Un stat azer n-a existat până la 1918, ceea ce s-a întâmplat a fost practic un abuz din partea lui Stalin, așa cum Transnistria a fost dată Moldovei, Karabahul a fost dat Azerbaidjanului.
Când U.R.R.S a intrat în disoluție, poporul din Karabah, potrivit legislației, a făcut un referendum și a decis alipirea la Armenia, lucru care a fost refuzat de Rusia.
Care este situația acolo? Armenia, cu noii conducători, are o viziune pro-occidentală, însă Rusia a amenințat că dacă nu încheie cu această dorință își va retrage trupele din regiunea Karabah, motiv pentru care Armenia, care deși ar fi vrut să se alipească efortului politicii de vecinătate, a renunțat. Astfel, Armenia pare ca o aliată a Rusiei, fără să mai vorbim despre faptul că este prietenă și cu Iranul, care practic este singura țară care apără Armenia în zonă și de aceea punțile ei de legătură cu Occidentul au fost mai reduse. Am văzut ce s-a întâmplat în Ucraina, Georgia sau Armenia. Karabahul a rămas pradă acestui tip de politică în care nimeni nu putea să-i sară în ajutor în mod real, având și dezavantajul de a fi foarte mic, aproximativ 120.000 de locuitori, față de 8 milioane ai Azerbaidjanului.
Expansiunea economică azeră este vizibilă. Ursula Van der Leyen a fost anul trecut în vizită în Azebaidjan, s-a pozat de mână cu Aliev, iar prin această vizită azerii au consimțit un ajutor tacit al Uniunii Europene. Rusia are nicio reacție deoarece prin Azebaidjan își vinde petrolul și gazul către Uniunea Europeană, care se preface că nu știe că petrolul și gazul sunt rusești și le cumpără de la Azerbaidjan. Practic, principiile dreptului internațional sunt suspendate în zona Karabah.
Fuga armenilor din Karabah nu este întâmplătoare dacă ne aducem aminte de tradiția masacrelor din Baku unde au fost masacrați peste 20.000 de armeni, dar și de la Sungaid. Cel mai mare pericol este atunci când va fi arborat steagul azer pe primăria din Stepanakert, deaorece mai mult ca sigur a doua zi vor începe atrocitățile.
Karabahul și-a dezvoltat o structură statală cu parlament, cu președinte, cu guvern, dar autoproclamat. Niciun stat din lume nu l-a acceptat ca atare, pentru că fiecare stat are problema lui. România, de exemplu, are o poziție extrem de reținută. În timpul lui Ion Iliescu și al lui Emil Constantinescu, România a avut o poziție echilibrată. În 1991, România a fost prima țară care a recunoscut Armenia independentă. Odată cu venirea lui Băsescu la conducerea României, lucrurile s-au schimbat, deoarece acesta a jucat clar ”cartea turcă”, cu Turcia și cu Azerbaidjan. Lobby-ul consilierilor lui Băsescu, a făcut ca în timpul mandatelor lui relațiile cu Armenia să fie foarte reci, în timp ce cu Azerbaidjan, foarte calde, și România a avut o poziție părtinitoare și debalansată. Odată cu Klaus Iohannis, lucrurile s-au mai normalizat.
În mod normal, ar fi trebuit ca după 1990, când Karabahul și-a declarat independența, statele lumii să recunoască independența acestui teritoriu care a fost tot timpul armean și în care timp de 70 de ani a fost o opresiune dictată de politica lui Stalin și continuată de Imperiul bolșevic. Ar fi trebuit în felul acesta să se îndrepte un abuz istoric. Din păcate, lucrul acesta nu s-a întâmplat și pentru faptul că Azerbaijan, care în perioada istorică nu a avut ca aliat Turcia, pentru că turcii erau suniți și azerii erau șiiți, după 1990, datorită intereselor economice, aceștia au legat o mare prietenie. Conducătorii Turciei, în frunte cu Erdogan, au declarat ca sunt două state, o singură națiune, iar Armenia este prinsă între Turcia și Azerbaidjan. Acesta este motivul pentru care protecția Rusiei este necesară, iar acum este importantă și solidaritatea Iranului. Este foarte importantă relația cu Iranul pentru că Azerbaijanul vrea să taie Armenia și să își facă punte de legătură cu Turcia, iar Iranul se opune deoarece sudul Armeniei este singura cale terestră a Iranului către Europa. Iranul chiar a amenințat cu război dacă Azerbaidjanul și Turcia încalcă teritoriul armean și ”construiesc” o cale de acces între ele.
Pe fondul slăbirii Rusiei, care este tot mai vizibilă, influența ei în multe zone având de suferit, nu putem decât să ne întrebăm dacă ceea ce se întâmplă astăzi în Nagorno Karabah nu se va replica în viitorul apropiat și în Transnistria.
S-a scurs un veac de la genocidul armenilor, numit Miedz Yeghern, şi abia în ultimii anii anumite națiuni au început să-l recunoască. Avem obligația de a aminti tot timpul aceste atrocități, tuturor națiunilor, deoarece memoria colectivă este scurtă, iar prin reamintirea lor poate că vom reuși să le prevenim pe cele viitoare.
