un editorial de Ciprian Demeter
Parcă astăzi, când scriu aceste rânduri, timpul curge altfel pentru poporul român, deoarece după 34 de ani de la Revoluție, autoritățile nu au reușit să găsească răspunsul despre evenimentele din 1989.
Momente dureroase, sfâşietore, dar și tradice au încercat poporul român în acele vremuri și parcă noi toți am rămas acolo, împietriți, în acele evenimente, deoarece la 34 de ani încă nu avem un răspuns pentru cei care s-au jertfit pe altarul libertății, iar lacrima lor încă plânge pierdută între pământ și cer.
Oricâtă cerneală a curs și va mai curge despre Revoluția din 1989 nu ne vom putea găsi liniștea fără a rezolva dosarul Revoluției Române, cum de altfel oricât vom încerca să transcedem tristeţii metafizice nu vom putea fără credinţă şi fără dragoste.
Este o certitudine faptul că numai în România evenimentele din 1989 continuă să fie un lung prilej de vorbe, ipoteze sau sinteze, în timp ce în lumea occidentală, dar și în restul statelor Europei de Est, evenimentele din 1989 sunt de mult clarificate.
Trebuie precizat faptul că serviciile secrete sovietice sunt cele care s-au îngrijit de răsturnarea lui Ceaușescu în România, dar și cele care au lansat “revoluția de catifea” în Cehoslovacia și cele care au luat măsuri pentru răsturnarea lui Erich Honecker în Germania Răsăriteană.
Strategia urmărită de U.R.S.S. fusese pusă la punct, încă din 1984 de Iuri Vladimirovici Andropov și de serviciul de informații KGB, deoarece Uniunea Sovietică avea scopul ”de a pleca, pentru a rămâne”. În realitate, încă de la mijiocul anilor ’80, KGB-ul a creat la Berlin o rezistență ultasecretă, cu numele de cod Luci (Fulgerul), iar demolarea Zidului Berlinului a fost doar una dintre sarcinile grupului Luci în remodelarea peisajului est-german, dar și reunificarea Germaniei, negociate de Kohl cu Gorbaciov.
Igor Toporovski, unul dintre colaboratorii lui Gorbaciov, a explicat că: „Ion Iliescu avea în vremea aceea legături destul de strânse cu PCUS și era desemnat drept candidatul cel mai potrivit pentru a-l înlocui pe Ceaușescu, iar pentru a începe operațiunea propriu-zisă, noi am ales momentul când Ceaușescu se afla la Teheran, deoarece, altminteri, acțiunea ar fi prezentat dificultăți”.
În România, manevrele KGB-ului și GRU-ului, precum și operațiunile acestora de influențare a principalilor actori ai evenimentelor din decembrie ’89 se desfășurau de mulți ani. În iunie 1989, Ion Iliescu și generalul Nicolae Militaru se întâlneau în Parcul Herastrău, aceste întalniri conspirative fiind confirmate și de Silviu Brucan într-un interviu din martie 1990. Trebuie precizat faptul că, în iarna lui 1988, Comitetul Salvării Naționale, care a fost înființat încă din 1984, se transformase în Frontul Salvării Naționale.
Ion Iliescu a fost promovat după 1965 de Nicolae Ceaușescu și, la 38 de ani, a devenit membru al Comitetului Central, pentru ca în 1971 să fie desemnat secretar al Comitetului Central al Partidului Comunist Român, responsabil cu propaganda. Mai târziu, a fost însărcinat să regizeze un fel de minirevoluție culturală românească, Silviu Brucan confirmând într-un interviu acordat în mai 1990 că, în 1989, împreună cu Iliescu, vizita aproape săptămânal ambasada sovietică, pentru a citi “Pravda”.
Este relevant modul în care Ion Iliescu se raporteză la evenimentele din 1989, în centrul cărora s-a aflat el însuși, din declarația pe care a acordat-o pe 25 februarie 2016 cu ocazia redeschiderii dosarului Revoluţiei după ce Curtea Europeană a Drepturilor Omului a constatat „lipsa unei investigaţii eficiente privind evenimentele din decembrie 1989”: „Revolta din decembrie a însemnat sacrificii umane. Acum să stăm să tot… plângem morţii? În loc să tragem concluziile adecvate pentru tot procesul de dezvoltare a societăţii româneşti?”.
Este necesar să fie subliniat și rolul Ungariei în declanșarea evenimentelor din decembrie 1989 în Ardeal și Banat. Comandamentul grupului de Armată Forța-Sud a U.R.S.S. se afla în 1989 în Ungaria. Acesta era un corp de armată responsabil cu operațiunile în spațiul sud-est european și era format din experți în declanșarea, între altele, de revolte, revoluții și mișcări de stradă. Așadar, nu este întâmplător faptul că revolta de la Timișoara a fost declanșată de un agent maghiar care acționa în România, László Tőkés.
În acele zile pline de incertitudine și zvonuri, regizorul Sergiu Nicolaescu apărea la TVR, iar generalul Militaru îl chema insistent pe Iliescu acolo. Ion Iliescu a apărut și, ulterior, a anunțat formarea ”Consiliului Salvării Naționale”, chemând oamenii responsabili la Comitetul Central și plecând din televiziune însoțit de Silviu Brucan. La câteva minute după plecarea lui Iliescu, cei din ”Studioul 5”, au luat decizia de a închide emisiunea cu pretextul că s-a încins aparatura. În acel moment rolul tuturor în acreditarea lui Ion Iliescu în ochii românilor, se încheiase. Iliescu nu mai avea nevoie de ei.
Cum nimic nu este întâmplător, Iliescu mai avea nevoie de câteva zile pentru a pune mâna complet pe putere, dar și să scape de cel care care cunoștea multe despre Iliescu și legăturile lui cu Moscova, Nicolae Ceaușescu.
Însoțit de fidelul său paznic, Gelu Voican Voiculescu, Ion Iliescu a mai apărut de două ori la TVR, din dorința de a liniști cele 4 milioane de membri de partid. Din Studioul 4 fuseseră alungați între timp artiștii și poeții. Știrile erau citite de același Marinescu George, care citise pe 22 decembrie decretul de instituire a stării de necesitate. Iliescu a anunțat ferm că: ”Va veni vremea unui proces drept, condus de “justiția poporului””. La a doua apariție, Iliescu a devenit mai pragmatic: ”Toți civilii vor preda armele pe care le posedă până la 25 decembrie, orele 17”, altminteri ar fi urmat să fie considerați teroriști.
Cuplul Ceaușescu a fost reținut încă din după-amiaza de 22 decembrie și ținut, sub pază militară, la unitatea de la Târgoviște. Iliescu și cei din jurul lui au lansat tot felul de zvonuri privind urmărirea soților Ceaușescu, pericolul reprezentat de aceștia și că există acțiuni de eliberare a celor doi, totul cu un singur scop, acela de a menține panica în rândul cetățenilor.
Pe 24 decembrie 1989, Ion Iliescu decidea în numele Consiliului Frontului Salvării Naționale (CFSN) din România instituirea unui Tribunal Militar Excepțional care să procedeze de urgență la judecarea faptelor comise de Nicolae Ceaușescu. Interesant este faptul că la data de 24 decembrie 1989, Consiliul Frontului Salvării Naționale nici măcar nu era înființat, prima întrunire a acestuia având loc abia pe 28 decembrie, la Palatul Victoria. De aici, rezultă că Ion Iliescu a semnat ilegitim un document ilegal pentru înființarea acelui Tribunal Militar Excepțional care i-a judecat pe soții Ceaușescu la Târgoviște. La fel de interesant este faptul că Gelu Voican Voiculescu și ceilalți membri ai Tribunalului Militar Excepțional s-au deplasat la Târgoviște cu cinci elicoptere, iar într-unul dintre elicoptere se aflau două prelate verzi, în care, ulterior, au fost înfășurate cadavrele soților Ceaușescu. În concluzie, procesul nu a fost decât o mascaradă, pusă la cale de Ion Iliescu, deoarece soarta acestora era știută încă de dinaintea procesului.
Una dintre concluziile lui Larry Watts în cartea sa ”Fereşte-mă, Doamne, de prieteni!” este că: ”Ceauşescu nu a fost omul ruşilor! Dimpotrivă! A fost mereu sabotat de ruşi şi de „prietenii” din CAER!”
În istoria unei națiuni, adevărul nu poate fi îngropat în tăcere sau uitare, el rămâne o amintire vie, un far luminos pentru generațiile ce urmează. Întreaga istorie a unei țări poate fi citită în sacrificiul eroilor săi, iar justiția trebuie să devină oglinda în care se reflectă curajul și dăruirea acelora care au plătit prețul libertății. De ce doar în România, în urma sacrificiului atâtor tineri, justiția nu și-a găsit resursele și motivația de a spune adevărul, rămâne o întrebare a cărei rezonanță ne obligă să căutăm răspunsurile necesare pentru a le onora memoria și pentru a ne asigura că idealurile lor nu au fost în zadar.
