Dacă n-ai fost încă, poți să începi de azi
să fii român.
Să nu asculți, de la început, ce se vorbește
prin lume, despre o ultimă sub soare
Românie desculță, autoimună…
(Nici de vecinul de casă să nu asculți totdeauna.)
Să-ți revizuiești orbirea, asurzirea, împietrirea.
Să urci în pod să vezi cum arată ultima coasă
a străbunicului.
Să faci exerciții de minunare.
Tot acolo să vezi pe unde-i aruncată icoana casei,
cu ultimul sărut, pe dreapta sfântului,
a fiecărui suflet din neamul tău mare.
Să cauți poza prin cutiile vechi, dacă o mai fi,
cu familia firesc de extinsă, pe două, trei
rânduri așezată, fiindcă nu încăpea.
Să îmbraci ia, nepurtată, neîngrijită,
care în două ațe ține mânecile de milenii lungi.
Și, în sfârșit, să plângi.
Să știi cât ai pierdut.
Să te îmbărbătezi. Nu ești nimic. Nu ești mic.
Cum să fie destinul tau o plimbare lejeră
prin parc. Un picnic.
Să pricepi că busuiocul e tot busuioc,
chiar dacă mai nou îi zice o iarbă tradițională.
Pe spatele tău crește Crucea Lui Andrei.
De sorginte apostolică, nu aripi de zmeu.
Încă miroși a pământ în care șade Dumnezeu.
Cine-i grădinar în Grădina Măicuței
nu se poate culca până la capăt, la rod!
Până la ultima suflare el aduce grăunțe
de lumină pentru cei care rămân…
Nu, nu e prea târziu!
Dacă n-ai fost încă, poți să începi de azi,
să fii român.
Liubița Raichici
