Guvernul tot caută soluții miraculoase să astupe găurile bugetare. Taie de la profesori, de la elevi, de la pensionari, inventează taxe noi, dublează TVA-ul, dar uite o idee simplă pe care au ratat-o: să introducă o taxă pe hoție. Nu mare, ceva simbolic , un procent din șpaga încasată sau din contractul umflat cu statul.
Cu o astfel de taxă, România nu doar că ar fi ieșit din deficit, dar am fi plătit și datoria publică, și pensiile speciale, și am fi construit metroul din Cluj, autostrăzile lipsă, ba poate ne rămânea și de-un pod peste Prut. Că avem resursă! Niciuna nu e mai sigură ca hoția, la noi nu e ciclică, nu ține cont de recesiune, e constantă, productivă, și are susținere politică transversală.
Și ce dacă Bruxelles-ul cere reforme? Le-am fi răspuns elegant: „Da, domnilor, avem taxa noastră pe hoție. Unică în UE! La noi corupția contribuie la buget.” Am fi fost pionieri în fiscalitate creativă.
Dar n-au făcut-o. Pentru că dacă ar fi aplicat o taxă pe hoție, primul care trebuia să plătească era chiar Guvernul. Apoi parlamentarii, primarii, consilierii, șefii de agenții și, în final, poate chiar câte un președinte. Și asta nu se poate. În România, hoția nu se taxează, se premiază.
Așa că mai bine cresc impozitele pentru antreprenori, taie bursele elevilor și inventează „reforme” cu 5 vicepremieri. Iar noi stăm și ne întrebăm de ce nu se echilibrează bugetul.
