Cătălin Drulă a pornit un război cu presa care îl critică. Are impresia că toți sunt cumpărați sau au apucături securistice ca el. Liderul USR vede peste tot „dușmani”, „securiști” și „presa cumpărată”

Cătălin Drulă, liderul USR și candidat la Primăria Capitalei, pare să fi intrat într-o spirală de auto-victimizare periculoasă. În ultimele săptămâni, Drulă a declanșat un veritabil război cu jurnaliștii și publicațiile care îndrăznesc să-l critice, acuzând presa independentă că ar fi „plătită”, „controlată politic” sau chiar „infiltrată de oameni ai sistemului”.

În loc să ofere răspunsuri concrete la întrebările legitime legate de campania sa, Drulă alege să atace direct libertatea presei. În intervențiile sale publice, liderul USR vorbește despre „campanii orchestrate” și „mașinării de propagandă” care ar avea ca scop „discreditarea singurului partid curat din România”. Un discurs care amintește, ironic, de exact acele apucături autoritare pe care USR pretinde că le combate.

Această strategie a „cetății asediate” ar putea fi convenabilă pentru mobilizarea nucleului dur al susținătorilor USR, dar în realitate demonstrează o intoleranță gravă la critică. În democrație, presa are rolul de a verifica, întreba și expune. Când un politician atacă jurnaliștii doar pentru că nu-i cântă în strună, semnalul devine alarmant.

Tot mai mulți observatori remarcă faptul că Drulă s-a transformat într-un lider izolat, incapabil să accepte realitatea din jurul său. De la acuzații aruncate fără dovezi, până la jigniri la adresa redacțiilor care publică anchete despre contractele dubioase sau despre haosul administrativ din primăriile conduse de USR, discursul lui Drulă trădează o mentalitate de tip „noi contra tuturor”.

În loc să-și asume greșelile și eșecurile partidului, de la blocajele administrative până la scandalurile interne, Drulă preferă să se victimizeze și să-i atace pe cei care îndrăznesc să-i spună adevărul în față.

Dar presa nu este dușmanul politicienilor. Este oglinda lor. Iar atunci când Cătălin Drulă atacă presa liberă, nu face decât să confirme ceea ce mulți intuiau deja: că în spatele discursului de „reformator curajos” se ascunde un lider intolerant, nervos și, paradoxal, cu reflexe autoritare mai apropiate de sistemul pe care pretinde că-l combate.