România rurală moare în tăcere. Casele care altădată fremătau de viață, cu glasuri de copii și miros de pâine coaptă, au rămas astăzi goale, cu obloanele închise și curțile pline de buruieni. În mii de sate, timpul pare să fi încremenit: bătrânii se sting, iar tinerii pleacă spre orașe sau străinătate, lăsând în urmă gospodării părăsite și biserici unde duminica mai vin doar câțiva oameni.
Statul privește nepăsător cum satele se depopulează, școlile se închid și terenurile rămân nelucrate. Lipsa locurilor de muncă, a infrastructurii și a serviciilor de bază a transformat zone întregi ale României într-un muzeu al neputinței. În timp ce alte țări au readus viața în mediul rural prin programe de locuințe și sprijin pentru tineri, România își lasă satele să moară în liniște.
Adevărul crud este că nu mai avem sate, ci amintiri de sate. Acolo unde altădată se clădeau familii și tradiții, astăzi rămâne doar tăcerea — și câte un bătrân care încă mai speră că într-o zi se va aprinde iar lumina în casa de peste drum.
