Burduja: Realitatea este că pe vârfurile de consum de multe ori suntem dependenți de importuri scumpe, mai puțin sigure și nu întotdeauna mai curate decât le-am fi avut noi
Ministrul Energiei, Sebastian Burduja, recunoaște fără pic de regret că România a pierdut capacități de producție energetică, iar acum, când consumul atinge cote maxime, suntem obligați să importăm energie scumpă, uneori chiar murdară și poluantă. Asta în timp ce românii plătesc facturi tot mai mari, iar țara stă pe resurse nefolosite.
„Suntem într-un punct de inflexiune pentru sistemul energetic național, așa consider, avem un plan, asta înseamnă Strategia energetică națională, adoptată anul trecut, cred că e prima după 17 ani. (…) Deci, punct de inflexiune, schimbare de paradigmă de la un sistem, într-adevăr, mult mai rigid și mai predictibil, atât pe partea de producție cât și pe partea de consum. În paralel, tranziția energetică, făcută, poate nu întotdeauna înțelept, a dus la pierderea din sistem a peste 7.000 de MW capacități de producție de energie în bandă și acum, realitatea este că pe vârfurile de consum de multe ori suntem dependenți de importuri scumpe, mai puțin sigure și nu întotdeauna mai curate decât le-am fi avut noi. Adică importăm și din țări care produc pe bază de cărbune”, a afirmat Sebastian Burduja
Sebastian Burduja nu face altceva decât să mascheze un eșec de proporții în termeni pompoși precum „punct de inflexiune” și „schimbare de paradigmă”. În realitate, ceea ce admite este proasta funcționare a sistemului energetic românesc, rezultatul direct al nepăsării, amânărilor și deciziilor haotice luate de-a lungul anilor.
Faptul că abia anul trecut a fost adoptată o strategie energetică, după 17 ani de vid total, spune totul despre lipsa de viziune și de responsabilitate. Să pierzi peste 7.000 MW capacitate de producție și să ajungi să depinzi de importuri scumpe și poluante, în timp ce repeți mecanic că „avem resurse, bani și oameni”, este pur și simplu o bătaie de joc.
Declarația lui Burduja nu este o analiză lucidă, ci o justificare tardivă a unui dezastru pe care l-a moștenit, dar și întreținut. Iar în loc să vină cu soluții ferme, vine cu constatări sterile, ca și cum e doar un comentator, nu unul dintre cei direct responsabili.
