Există un moment, în fiecare execuție bugetară, când cifrele încetează să mai fie doar coloane într-un tabel și devin o poveste despre alegeri, amânări și realități împinse sub preș. Pentru 2025, acel moment poartă un număr: 7,65%.
Atât a fost deficitul cash al României, raportat la PIB. Mai mare decât ținta de 7% din bugetul inițial, mai mic decât cel din 2024, suficient cât să permită Guvernului să vorbească despre „corecție” și agențiilor de rating să își păstreze calmul. Dar insuficient pentru a masca felul în care acest rezultat a fost obținut.
Privită de aproape, execuția bugetară pe 2025 arată un stat care nu și-a reparat motorul, ci a mai adăugat o perfuzie.
Un buget construit pe ipoteze convenabile
Bugetul pe 2025 a pornit cu o promisiune: venituri de 668 de miliarde de lei. Finalul de an a adus 663 de miliarde. Diferența poate părea marginală, dar semnificația ei este structurală: nici măcar după majorarea TVA, reașezarea cotelor reduse și creșterea accizelor, statul nu a reușit să atingă propriile estimări.
Această discrepanță apare la capitolul prezentat drept succes politic și anume fondurile europene. În loc de 88 de miliarde de lei prognozate, România a atras 76 de miliarde. În oglindă, investițiile au fost cu 12 miliarde de lei sub plan.
Bugetul a fost, așadar, construit pe o absorbție mai mare decât cea realizată și pe cheltuieli subevaluate la capitole greu de controlat: dobânzi și pensii. La final, dobânzile au depășit cu 8 miliarde estimările inițiale, iar pensiile cu 9 miliarde. Ajustarea nu s-a făcut prin revizuirea ipotezelor, ci prin execuție.
Este diferența dintre planificare și improvizație.
De unde au venit banii
Veniturile totale au crescut nominal cu aproximativ 15%. În termeni reali, ajustat cu o inflație de aproape 10%, avansul este modest. Mai important este însă mecanismul.
Aproape 80% din creșterea veniturilor statului provine din fonduri europene. Doar 20% vine dintr-o colectare mai mare din economia internă.
Cu alte cuvinte, motorul principal al bugetului nu a fost fiscalitatea, ci transferul de resurse din exterior.
Taxele mărite au produs efecte limitate. TVA, în pofida creșterii cotei la 21% din august, a adus cu doar 0,1% din PIB mai mult decât în anul anterior și chiar sub nivelul prognozat. Accizele și impozitele pe bunuri și servicii au avut dinamici apropiate de inflație sau sub aceasta, semn al unui consum care se contractă și al unei economii care se repliază.
Creșteri peste inflație apar la impozite cu pondere redusă: profit, venituri salariale, proprietate. Nu suficient cât să schimbe tabloul de ansamblu.
Un element aparte îl reprezintă impozitul pe dividende, care a urcat cu aproximativ 80%. Rezultatul este o sumă de circa 10 miliarde de lei colectată din acest capitol, ceea ce implică dividende brute de aproximativ 100 de miliarde de lei distribuite către persoane fizice — aproape 5% din PIB. Este un semnal despre acumularea de capital privat, dar și despre dezechilibrul dintre câștigurile din capital și masa salarială.
În esență, taxele suplimentare au fost plătite preponderent de aceiași contribuabili care erau deja conformi. Nu apare, din date, o schimbare majoră în combaterea evaziunii sau în eficiența colectării.
Cheltuieli ținute în frâu, altele lăsate libere
Pe partea de cheltuieli, Guvernul a obținut economii din înghețarea salariilor bugetare, aproximativ 0,6% din PIB. Pensiile au fost mai greu de controlat, iar asistența socială a depășit din nou estimările inițiale.
În schimb, bunurile și serviciile au derapat față de bugetarea inițială, cu un plus de 6 miliarde de lei. Doar în luna decembrie, aceste cheltuieli au fost cu 3 miliarde peste nivelul din aceeași lună a anului precedent.
Dobânzile au continuat să urce, apropiindu-se de un prag simbolic: 3% din PIB. Este exact nivelul deficitului pe care România ar trebui, teoretic, să îl respecte în cadrul regulilor europene. Când costul datoriei ajunge să concureze cu deficitul țintă, discuția despre sustenabilitate capătă altă greutate.
Două narațiuni, aceeași realitate
Există două moduri de a privi această execuție.
Primul este optimist în sensul deficitul a scăzut față de 2024, dobânzile la titlurile de stat pe 10 ani au coborât sub 7%, iar agențiile de rating ar putea reconsidera perspectiva României. Austeritatea produce efecte vizibile, iar economia nu a intrat într-un val masiv de concedieri.
Al doilea este structural adică bugetul rămâne dependent de bani europeni, veniturile fiscale cresc mai ales prin inflație, iar cheltuielile rigide — pensii, dobânzi, asistență socială — apasă tot mai mult. Majorările de taxe au un randament descrescător, pentru că populația și companiile își ajustează comportamentul. Pe termen scurt, statul câștigă. Pe termen mai lung, baza se erodează.
Ambele narațiuni sunt adevărate. Diferența este orizontul de timp.
Ce urmează după 2026
Problema nu este anul 2025. Nici măcar 2026.
Problema începe atunci când PNRR se încheie și transferurile europene se reduc și când pensiile nu vor mai putea fi înghețate. Aceasta va deveni presentă pe măsură ce ciclul electoral va apăsa din nou pe accelerare fiscal. Vor fi probleme mari atunci când cheltuielile militare vor urca și când generațiile numeroase vor intra în sistemul de pensii.
În acest context, actuala corecție bugetară seamănă mai degrabă cu stabilizarea unui pacient decât cu vindecarea lui.
Austeritatea a fost distribuită larg, în timp ce reformele structurale — administrație, companii de stat, eficiența colectării — rămân în așteptare. Riscul este ca, odată cu apariția unor venituri temporar mai mari din fonduri europene, presiunea pentru reformă să scadă, nu să crească.
Următorul pas devine previzibil: noi biruri, sub diverse forme. Inclusiv o discuție despre impozitare progresivă, alimentată de tensiuni sociale și de percepția unei distribuții inegale a ajustării.
Execuția bugetară pe 2025 arată un stat care a reușit să evite o agravare imediată a situației. Dar arată și limitele unui model bazat pe taxe mai mari, cheltuieli subestimate și fonduri externe.
Cifrele spun că România nu mai este în cădere liberă.
