Austriecii au pădurile. Francezii au apele. Românii au inundațiile. Așa arată „parteneriatul” european în România: noi cedăm resursele, ei încasează profiturile, iar când vin calamitățile, tot noi plătim cu vieți, cu gospodării distruse și cu lacrimi.
În ultimii 30 de ani, milioane de metri cubi de lemn au fost tăiați și exportați, în principal de companii austriece. Nu au venit cu topoarele în mână, ci cu contracte, lobby și politicieni corupți care au semnat la lumina becurilor din hotelurile lor de lux. Pădurile care odinioară țineau piept viiturilor au fost rase. Acum, când plouă două zile, satele sunt măturate. Și tot austriecii ne explică, cu superioritate ecologistă, de ce vin inundațiile: pentru că am tăiat pădurile. Păi nu „noi”, ci voi, prin intermediari români bine plătiți.
Între timp, francezii au pus mâna pe rețelele de apă din multe orașe. Românii plătesc cele mai mari facturi din Europa de Est pentru apă care curge din munții lor. Dacă un țăran ia o găleată de apă din râu ca să-și ude varza, vine statul peste el cu amenzi și cereri de avize. Dar când vine potopul și distruge zeci de gospodării, statul nu mai are soluții. Are doar condoleanțe.
România e prinsă la mijloc, captivă între hoția din interior și lăcomia din exterior. Nici păduri, nici control asupra apelor, nici siguranță în fața naturii. Doar vină colectivă și tăcere oficială. Nu mai e de mirare că tot românii sunt puși să plătească reconstrucția după fiecare inundație, că tot lor li se spune că nu sunt eficienți, că nu au grijă de mediu, că trebuie „educați”.
Dar românii nu sunt proști. Și nici orbi. Văd cum s-au dus pădurile. Văd cum s-au dus rețelele de apă. Și încep să înțeleagă de ce vin inundațiile. Nu din cer. Ci din trădare.
