Dosarele Revoluției din decembrie 1989 reprezintă cea mai clară demonstrație că, în România, justiția a eșuat în una dintre cele mai importante misiuni ale sale: aflarea adevărului și tragerea la răspundere a celor vinovați pentru crimele comise împotriva propriilor cetățeni.
La peste trei decenii de la evenimentele care au schimbat istoria țării, România nu are nici adevăr judiciar, nici vinovați definitiv condamnați, nici un verdict care să închidă rănile societății. În schimb, are un lung șir de dosare plimbate între parchete și instanțe, retrimise, anulate, refăcute și, în final, îngropate procedural.
Mii de morți și răniți au fost transformați în simple statistici, iar familiile victimelor au fost condamnate la o așteptare fără sfârșit. Fiecare reluare a anchetei a venit cu promisiuni solemne, urmate de ani de tăcere. Fiecare termen ratat a apropiat dosarele de prescripție și de uitare, exact ceea ce convenea celor responsabili.
Eșecul nu este unul tehnic, ci sistemic. Dosarele Revoluției arată cum funcționează un mecanism judiciar incapabil sau neinteresat să ancheteze crimele puterii. Un sistem care știe să fie rapid cu cetățeanul de rând, dar devine paralizat atunci când ajunge la nume grele, structuri de forță sau decizii politice majore.
În orice stat funcțional, crimele împotriva umanității sunt tratate cu maximă seriozitate. În România, ele au fost diluate prin proceduri, fragmentate, reinterpretate și amânate până când timpul a devenit aliatul perfect al impunității. Justiția nu a fost în slujba adevărului, ci a uitării.
Dosarele Revoluției nu mai sunt doar despre trecut. Ele sunt o radiografie a prezentului: un sistem care refuză să se curețe singur și care demonstrează, fără echivoc, că egalitatea în fața legii rămâne o promisiune goală. Atâta timp cât aceste dosare rămân fără răspuns, pretenția că România are o justiție funcțională nu poate fi susținută
