Pentru a nu fi smuls din viața pe care și-o dorește, cetățeanul este pus să distingă azi între cunoștințe, interpretări, credințe, vociferări de partide și rafalele propagandei, care îl asaltează. Cu alte cuvinte, ceva mai exigent exprimat, să facă, fie și în mare, distincția dintre ceea ce ține de științe, de filosofii, de religie, de ideologii și de simpla propagandă.
Am putea intra, desigur, în discuția despre tipurile multiple de științe delimitate în zilele noastre. Dar mai important este să ne păstrăm în dreptul caracterizării inspirate de științele cu care oricine se întâlnește în gimnaziu și în liceu.
Înțeleg aici prin științe cunoaștere verificabilă, cauzală, nomologică și matematizabilă, cu o anumită capacitate de predicție. Înțeleg prin filosofie disciplina interogativă care pretinde mereu „cunoașterea mai departe”, din treaptă în treaptă, a nivelelor realității, în vederea elaborării unui tablou conceptual al lumii, în stare să alimenteze înțelepciunea. Înțeleg prin religie credință, cu două componente: recunoașterea existenței lui Dumnezeu și punerea sorții proprii în mâinile sale. Înțeleg prin ideologie o asamblare de distincții, explicații, teze în vederea promovării unei optici ce satisface interese particulare. În vreme ce știința și filosofia stau sub aspirația recunoașterii cât mai largi, în principiu universale, ideologia ține de optica de grup, inclusiv atunci când pretinde că exprimă interese generale. Înțeleg prin propagandă aplicarea de caracterizări, distincții și generalizări subordonate preocupării de a favoriza un actor de pe scenă, încât acesta să-și atingă ținta în orice chip, indiferent de valoarea sa.
Teorema pe care o apăr este aceea că, astăzi, în viața publică are loc sporirea în volum a propagandei – aceasta pe seama științei, filosofiei și religiei. Din nefericire, inclusiv la ocuparea de funcții de decizie în state actuale, propagandiștii trec acum copios înaintea profesioniștilor. Inși pregătiți sumar și fără scrupule, produși ai favoritismelor, nepotismelor, aranjamentelor secrete și ai altor încălcări de legi și reguli, ajung să decidă soarta comunităților în mai mare măsură decât oamenii valoroși. Fenomenul antrenează confuzii costisitoare și nu este deloc de bun augur.
Propagandă este demult în lume. Numai că, în zilele noastre, s-au schimbat din nou nu numai volumul și ponderea, ci și orientarea ei. Se poate vorbi chiar de un fenomen relativ nou, care constă în axarea propagandei pe diabolizarea rivalului. Focusul propagandei de azi nu mai este atât promovarea alternativei la acțiunea și opinia rivalului, cât această diabolizare. În urma ei, rivalul este îmbrăcat cu toate adjectivele negative – de la cele privind aspectul fizic, până la cele maxime, care țin de falsificări, fraude, omor. Cu rivalul nu se discută. Noul propagandist al zilelor noastre ignoră conștiința libertății de exprimare a oricărui om, cea a egalității în fața vieții și orice simetrie în relațiile dintre oameni. Refrenul său este „arestarea” rivalului. El este „propagandofil” – propaganda o confundă cu întregul vieții.
Viața publică conține de obicei divergențe de opinii, polemici, confruntări de argumente, recursul la persuasiune cu varii mijloace. Se știe însă din istoria culturală că este un indiciu de civilitate recursul la comunicare argumentativă, în locul confruntării. Numai că astăzi s-a ajuns la o situație similară cu cea din anii treizeci și cu cea din anii cincizeci, fie și cu rolurile redistribuite. La apogeul stalinismului, se diabolizau „burghezia” și „imperialismul american”. La un moment dat, se diabolizau „germanii” și „nazismul”. În anii treizeci, nazismul diaboliza „evreii” și „democrații”. Acum, se diabolizează „Rusia” și „ceea ce vine dinspre Asia” de către inși vizibil rudimentari, parveniți și rupți de conștiința valorilor. Ei compun acum curentul unei „propagandofilii” de un rar primitivism.
Curentul ocupă deja spații mari în viața publică – îi cedează chiar oameni ce par cu capul pe umeri. El nu cheamă vreodată la cunoașterea faptelor, ci deduce realitatea din propoziții de propagandă potrivit cărora rivalul doar greșește, ori caută să înșele. Cum se observă și la noi, chiar la unii ajunși în funcții de stat, inșii menționați ciupesc ce apucă, dar nu se ostenesc să dovedească ceva. Pe cei care cer dovezi îi chiar suspectează că sunt colonizați de vederile rivalului. Precum în anii cincizeci, când propozițiile eronate erau ale „burgheziei” sau ale „imperialismului”, realitățile de facto actuale sunt, în „propagandofilia” de azi, în cazul bun, ignorate, dacă nu cumva măsluite pe față.
Propaganda tradițională, inerentă democrațiilor, întreținea sentimentul că optica rivalului nu este de împărtășit căci există o alternativă mai bună. Sentimentul cultivat de „propagandofilii” de azi este ura – o ură din răsputeri, cu orice cost, inclusiv cu costul deprecierii de sine. Cum bine observa un ilustru neurolog din București: „ura /…/ este o emoție destructivă, care prin chimia sa implicită îl rănește, în primul rând, pe cel care o nutrește și apoi pe cel vizat, fără a se opri însă numai la atât, ci otrăvește întregul univers cu consecințele amintite”. Iar atunci când este ură, nu are cum să mai rămână mare lucru.
„Propagadofilul” de azi nu este interesat de ce a făcut efectiv rivalul, ci de pictarea lui, dacă se poate și în „tribunale”, naționale sau internaționale, în care evident că procurorii nu au învățat nimic din acuratețea juridică și rămân departe de justiție. Carl Schmitt acuza folosirea drepturilor omului pentru decizii de politică externă cu argumentul că, printr-o asemenea folosire, cel care o face vrea să-și treacă în posesie o valoare universală . Nu se poate împărtăși argumentul, căci ar fi normal ca politica, internă și externă, să prelungească umanismul. Dar acum se comite exact ceea ce a stârnit temerile vestitului jurist – folosirea drepturilor omului de către inși dubioși pentru lovirea rivalilor.
Temele „propagandofiliei” sunt oportuniste. Patru asemenea teme majore sunt acum în avanscenă.
Prima este acum aceea că rândurile cetățenilor unor țări și mințile lor ar fi fost infiltrate din afară. Nu contează aici ceea ce susțin acei cetățeni, ci se toarce firul pretinsei preluări de către ei a „narativului Rusiei” sau „al Chinei”. Cum stau lucrurile în realitate nu contează. Destul să observi „tehnicile” noilor propagandiști (eșuați la examene, profesorași, scribi în căutare de stăpâni, eșuați la alegeri, etc.), aduși la noi la tribuna propagandei, ca să constați că ei nu pun chestiunea adevărului a ceea ce spun. Lipsiți fiind de cunoștințe istorice, sociologice, juridice, ei văd „război hibrid” și „proteste hibride” oriunde cetățenii își spun nemulțumirile față de impostori care le afectează viața.
A doua temă majoră este pretinsa „nostalgie pentru comunism”. Nu este dovedită nicidecum o asemenea nostalgie, dar se fac deja campanii de „reeducare”. Acea „nostalgie” este, de altfel, confundată sofistic cu aspirația naturală la egalitate în viața socială sau, mai nou, cu năzuința ca statul să nu tolereze fraudele și abuzurile antrenate de parvenitismul care a ocupat scena. Iar cei care nutresc această aspirație sunt în majoritate tineri care nu au, biografic vorbind, cum să aibă nostalgie pentru ceva ce n-au trăit.
A treia temă este împroprietărirea a ceea ce a fost și este în fapt contribuție a cetățenilor: „apartenența la Europa”, la o lume liberă, rațional organizată. Nimeni nu a încoronat pe nimeni cu titluri de campioni în materie. „Propagandofilii” și sponsorii lor nu pot prezenta vreun merit în integrarea europeană și în prefacerile favorabile valorilor Europei, dar le revendică cu vehemență socotindu-se „proeuropeni”, împotriva restului cetățenilor și evident desconsiderându-i. „Propagandofilii” prezintă critica cetățenească, justificată, a stărilor de lucruri din Europa ca „euroscepticism”, dacă nu cumva ca ceva mai „rău”.
A patra temă majoră este resuscitarea memoriei „extremismului”, a „fascismului”, a „legionarilor”. Se înțelege că viața politică a democrațiilor cunoaște și astăzi diverse curente, inclusiv curente opuse democrațiilor. Numai că „propagandofilii” nu se referă, atunci când emit stigmatizări, la extremismul sau fascismul sau legionarismul ce pot fi găsite la grupuri răzlețe din societățile de azi. Ei plasează sub acești termeni cetățeni nemulțumiți nu de democrație, ci de funcționarea ei sub guvernări existente, care vor o schimbare în cadrul democrației. „Propagandofilii” emit stigmatizări în vederea segregărilor politice în scopul final al interzicerii. Orizontul lor nu are de a face cu democrația!
Precum patronii lor cu slabă asumare a istoriei, propagandofilii nu știu că democrația înțeleasă ca procedură și democrația ca șansă a cetățenilor individualizați de a-și exprima opinia fac una. Ei o înlătură pe a doua. Cum au remarcat tot mai insistent reprezentanții republicanismului democratic din zilele noastre, sunt „democrații europene” în care simpla libertate a cuvântului cetățeanului în viața publică alertează „autoritățile”. Alertează tot ce ar decide cetățenii în libertatea și exercițiul drepturilor lor. „Propagandistofilul” degradează democrația luând-o eventual ca procedură aplicată cândva și convenție care nu obligă la ceva.
Nu mai insist asupra trăsăturilor tot mai proeminente ale „propagandofiliei”. Observ doar că cei care sunt campionii diabolizării rivalilor vorbesc la microfoane, dar refuză să dea și în scris, sub semnătură durabilă, ceea ce debitează. Scrisul sub semnătură este mai ușor verificabil, iar cineva poate trage cândva autorul la răspundere.
Mai observ, ca o altă trăsătură, vulgaritatea. Amintesc doar câteva ilustrări, din manifestările unor reprezentanți care vizibil nu au pregătire nici culturală nici instituțională, dar debitează enormități și produc daune națiunilor și umanității. De pildă, ei „stabilesc” cât de loviți de maladii sunt rivalii și moartea lor iminentă. Ei cer sancționarea rudelor rivalilor, aflați în terțe țări, ca măsură a democrației. Ei caută să mobilizeze opinia decidenților din alte țări, invocând că acei rivali i-ar periclita. Ei îndeamnă la prelungirea ilegală de mandate prin crearea de conflicte. Ei se dau apărători ai „valorilor europene”, deși nici cultura, nici comportamentul lor nu au vreo legătură cu aceste valori.
Pe bună dreptate, Kant socotea sofism derivarea realității din concepte. El se referea la ceva serios – de pildă, derivarea caracteristicilor Eu-lui din noțiunea acestuia. În schimb, „propagandofilii” de acum fac derivări din și de trivialități: se derivă tot felul de aberații din perorații ale propagandei, fără cunoștințe necesare.
La Roger Scruton (L’Erreur et l’orgueil. Penseurs de la gauche moderne, L’Artileur-Toucan, Paris, 2019), prizat de diletanți de astăzi pentru fabulații, procedeele „propagandofile” se aplică „stângii” intelectuale. Dar nici „dreapta” nu este scutită azi de aserțiuni fără examinarea realității și de evaluări și atacuri fără suport. Găsim prototipul în cartea Annei Apelbaum, Twilight of Democracy. The Seductive Lure of Auhtoritarianism (Penguin Random House, New York, 2020), care ia trăiri și impresii personale drept adevăruri, de data aceasta împotriva criticilor democrați ai practicării nedemocratice a democrației.
Teza autoarei este aceea că, în democrații, și-a făcut loc o tendință de trecere la autoritarism, dacă nu la dictatură, încât chiar amici personali ar fi făcut trecerea. Ei sunt acuzați că susțin mișcări precum partidul „Lege și Justiție” din Polonia (care ar fi, după Anne Apelbaum, nu doar „xenofobic și paranoid, ci deschis autoritarian”, p. 4), partidul lui Victor Orban din Ungaria, dreapta din Spania, din Italia, din Austria, chiar dreapta din Statele Unite și Marea Britanie.
Autoarea chiar crede că asemenea mișcări se îndreaptă „contra democrației”(p. 14). Argumentele îi lipsesc, bineînțeles, căci nu realitatea contează. Nici nu există deocamdată, nicăieri, trebuie spus, o analiză serios făcută a curentelor tot mai legitime de critică a democrației în numele democrației. Nu există o teorie a sistemelor sociale existente în modernitatea târzie. Anne Apelbaum nu pune întrebarea dacă nu cumva astfel de mișcări sunt parte a salvării democrației în fața deturnărilor birocratismului și noilor autoritarisme. Sau întrebarea mai profundă: Cum se poate salva astăzi democrația?
Anne Apelbaum recurge la termeni care rămân fără clarificare, dar îi folosește pentru a da aplomb relatărilor sale. De pildă, ea vorbește depreciativ de „politicieni iliberali”, pe care îi vede, bineînțeles, în tabăra rivală, care sunt, în mod firesc, critici față de practicarea de azi a democrației. Ea trece sub tăcere faptul că cineva devine liberal tocmai începând cu faptul că spune realităților pe nume. Autoarea vorbește de „autoritarian”, când în înseși democrații din afara celor citate negativ de ea, autoritarismul este mai tenace. Ea acuză „omul care dorește puterea”, când în politica dintotdeauna se angajează oameni care vor să conducă. Ea vorbește de „conspiraționism”, când nu este cazul – și când este clar că forțe ascunse, pe care nu vrea să le observe, caută astăzi să formateze istoria popoarelor. Autoarea este conștientă că ar fi nevoie de o teorie pusă la punct ca să se poată aborda în profunzime asemenea subiecte, dar această conștientizare este pasageră.
Autoarea cărții Twilight of Democracy. The Seductive Lure of Auhtoritarianism caută să dea ceva mai mult decât o propagandă de conjunctură, combinând-o confuz cu considerații sociologice și psihologice. De pildă, ea acuză un „hiper-partizanat” la cei care nu-i acceptă opiniile. Ea vorbește de un „hiper-partizanat care se adaugă neîncrederii în politica <normală>, politicieni ai <establishment-ului>, experți <superficiali> și instituții <mainstream> – incluzând curțile, poliția, servanții civici. Întrucât polarizarea crește, funcționarii statului sunt invariabil portretizați ca fiind capturați de oponenții lor. Nu este accident că partidul Law and Justice în Polonia, brexitiștii în Marea Britanie și administrația Donald Trump în Statele Unite au lansat asalturi verbale asupra servanților civici și diplomaților de profesie. Nu este accident că judecătorii și curțile sunt acum obiect de critică, examinare și neliniște în multe locuri, de asemenea”(p. 114). Numai că un asemenea parti-pris, dictat de considerente mai mult propagandistice, nu poate înlocui o analiză riguroasă a ceea ce s-a petrecut deja în democrații.
Anne Apelbaum are dreptate să constate că „nici o victorie politică nu este permanentă, nici o definiție a <națiunii> nu este garantată, cum nici o elită, de orice fel ar fi, numită <populistă> sau <liberală> sau <aristocratică> nu este destinată să guverneze pentru totdeauna”(p. 186). Numai că aceste fapte se cuvin luate în seamă cu toate consecințele, nu doar cu acelea convenabile unei părți pentru a-i face propaganda.
Anne Apelbaum spune că „este posibil ca noi să trăim deja crepusculul democrației” (p. 185). Doar că un asemenea diagnostic obligă la a trece dincolo de propagandă, de ideologii, spre analiza condusă de gândirea liberă. La criza democrației contribuie și abordarea propagandistică pe care însăși autoarea o practică. Democrația este incontestabil în criză, dar lipsește o analiză a sistemelor sociale și politice de astăzi ca să se poată spune mai mult. Lipsește, de asemenea, o examinare profesionalizată a osaturii juridice a politicilor.
Diagnosticul, dar mai ales vindecarea și relansarea democrației, care rămân marea problemă a anilor ce vin, cer ieșirea din supralicitarea propagandei și a „propagandofiliei”, fiind nevoie de cu totul altceva. Premisa generală pentru această ieșire este delimitarea acțiunilor – „instrumentală”, „strategică”, „dramaturgică”, „emancipativă” – și, mai ales, asumarea comunicării argumentative și folosirea ei în locul retoricii propagandei. Abia restabilirea simetriei în relațiile oamenilor redeschide șansa democrației. (Din volumul A. Marga, Lumea ca acțiune, în curs de publicare)
