Anca Dragu – tehnocrata fără țară, cu misiune de export: lichidarea suveranității pe ambele maluri ale Prutului
O cheamă Anca Dragu. N-a câștigat niciodată vreo alegere. N-a ridicat vocea pentru popor. Dar a fost mereu acolo, unde trebuie. Unde o împinge sistemul. Când apare o funcție, apare și ea. Ca și cum n-ar fi o persoană, ci un protocol de activare. O fișă de execuție pentru proiecte care nu se decid nici în București, nici în Chișinău, ci mai sus. Mult mai sus.
E genul de personaj care nu are nevoie de popor. Nu îl cunoaște. Nu îl înțelege. Nu îl iubește. E un agent steril, corect, docil, fără contur, fără idei, fără zgomot. Perfectă pentru epoca în care trăim. O epocă în care coloniile nu mai sunt cucerite cu tancuri, ci cu PowerPoint-uri și cu „experți” crescuți la umbra burselor Soros, a FMI-ului și a Comisiei Europene.
Dragu e printre ei. A bifat tot ce trebuie: BNR, FMI, Comisia Europeană, guvern tehnocrat, Senatul României și, în final, lovitura de grație – guvernator al Băncii Naționale a Republicii Moldova. O misiune clară: integrare. Dar nu integrarea Republicii Moldova cu România. Nu. Ci integrarea ambelor state românești într-un sistem care nu mai are nevoie de popoare, ci de „resurse umane”.
Când sistemul vrea să pună mâna pe un stat, nu trimite politicieni. Trimite oameni ca Anca Dragu. Nu ridică tonul. Nu luptă. Nu visează. Doar semnează. Azi aici, mâine dincolo. Azi ministru, mâine senator, poimâine guvernator într-un stat vecin. Când n-ai rădăcini, poți fi plantat oriunde.
Românii trebuie să înțeleagă un lucru: nu există coincidențe. Când vezi aceeași rețea de oameni promovându-se între ei, rotindu-se între funcții, cu aceleași discursuri sterile despre „reziliență” și „sustenabilitate”, dar fără nicio idee despre suveranitate, e clar: nu mai vorbim de alegeri, ci de ocupație administrativă.
Anca Dragu e doar un pion. Dar un pion bine antrenat. Rețeaua Soros nu are nevoie de figuri mari, carismatice. Are nevoie de executanți. De fețe obosite, care spun „e nevoie să facem ajustări”, când de fapt e vorba despre sărăcirea populației. Care spun „e nevoie de convergență”, când de fapt înseamnă lichidarea economiei naționale. Care spun „e nevoie de stabilitate fiscală”, când în realitate semnează împrumuturi care vând statul pe dobânzi.
Pentru astfel de oameni, România e doar o linie într-un tabel. Republica Moldova, o extensie de teritoriu. Popoarele – o problemă de „management”. Patrioții – o amenințare. Iar identitatea – un „obstacol în calea reformei”.
Dacă nu ne trezim, vom ajunge conduși nu de aleși, ci de executanți ai unui sistem care nu mai vrea binele statelor românești, ci doar liniștea piețelor. Și în această piesă de teatru rece, Anca Dragu e doar unul dintre personajele care intră pe scenă atunci când România mai pierde ceva. Sau Republica Moldova. Sau amândouă.
