Adopția în România: Un proces disfuncțional care condamnă copiii la centre de plasament

România se confruntă cu un sistem de adopție greoi și plin de blocaje birocratice, care împiedică mii de copii abandonați să ajungă într-un cămin iubitor. Procedurile durează ani de zile, iar mulți dintre cei care vor să adopte un bebeluș sfârșesc prin a renunța sau sunt forțați să adopte copii mari. În timp ce familiile așteaptă, statul menține copiii în centre de plasament, privându-i de șansa la o viață normală.

În România, adopția unui copil este un proces atât de lung și complicat, încât pentru mulți părinți devine imposibil de realizat. Cei care doresc să adopte un bebeluș se lovesc de o realitate dureroasă: până când reușesc să finalizeze procedurile, copilul pe care și-l doreau nu mai este eligibil sau a fost dat spre adopție în străinătate. Alteori, singura variantă rămasă este adopția unui adolescent, un pas dificil pentru multe familii care își doreau un copil mic.

În loc să simplifice procesul, statul pare să prefere să mențină copiii în centrele de plasament, unde aceștia cresc fără afecțiunea și sprijinul unei familii. Deși statisticile oficiale arată că mii de copii sunt abandonați anual, numărul adopțiilor rămâne infim. În 2023, de exemplu, peste 45.000 de copii se aflau în sistemul de protecție, însă doar câteva sute au fost adoptați.

Principala problemă o reprezintă birocrația excesivă. Familiile trebuie să treacă prin verificări interminabile, cursuri obligatorii, analize sociale și psihologice, iar dosarele lor se pierd adesea în hățișul instituțional. Chiar și după ce devin eligibili, adoptatorii sunt puși pe liste de așteptare și li se oferă puține opțiuni, multe dintre ele neconforme cu dorințele lor.

„Am așteptat doi ani pentru a adopta un copil sub doi ani. La final, ni s-a spus că nu mai sunt disponibili și că putem lua un băiat de 12 ani. Am fost nevoiți să renunțăm”, mărturisește o familie din București, dezamăgită de sistem.

În timp ce alte țări europene au modernizat și simplificat procesul de adopție, România rămâne blocată într-o mentalitate rigidă, care afectează în primul rând copiii abandonați. În loc să le ofere o familie, statul îi condamnă la o copilărie petrecută în instituții, de unde ies, la 18 ani, fără sprijin și fără perspective.

Situația actuală ridică o întrebare dureroasă: de ce statul român alege să îngreuneze adopțiile, în loc să ofere copiilor o șansă reală la o viață mai bună?