Abuzurile de la Lungulețu și declarațiile tipice comisarilor sovietici ale ministrului Mediului – ”Cine vrea să irige trebuie să plătească!”

În plină vară toridă, când fermierii se roagă pentru fiecare picătură de apă, Ministerul Mediului – condus de Diana Buzoianu – le-a transmis sec: „Cine vrea să irige, trebuie să plătească!”. Declarația, rostită într-un stil de funcționar stalinist, a inflamat spiritele la Lungulețu și nu doar. A devenit simbolul rupturii totale dintre birourile de la București și pământul crăpat de secetă pe care românii încă mai încearcă să-l lucreze.

Aceasta nu este doar o replică neinspirată. Este o filosofie de guvernare. Una în care fermierii devin „suspecți de furt de apă”, în loc să fie sprijiniți ca parteneri strategici în lupta pentru securitate alimentară. În loc de investiții în irigații, avem controale. În loc de sprijin, avem amenințări. În loc de viziune, avem lozinci ecologice transformate în bici administrativ.

Diana Buzoianu a intrat în politică sub promisiunea unui mediu mai curat, a unei administrații transparente și a unei relații noi cu cetățeanul. Însă odată ajunsă în fruntea ministerului, pare că a îmbrăcat haina dură a unui comisar sovietic verde, pentru care fermierii nu sunt decât o problemă de reglementat, nu o realitate de înțeles.

Ironic, în timp ce cere fermierilor să plătească pentru apă, acuză Administrația Națională Apele Române că a „pierdut” peste 300 de milioane de euro – fonduri europene destinate tocmai infrastructurii de apă și irigații. Dacă aceste fonduri ar fi fost accesate, astăzi nu s-ar mai vorbi de „sume modice” pe care fermierii ar trebui să le scoată din buzunar, ci de un plan național funcțional de sprijin agricol.

Politici de mediu care pedepsesc omul

Este din ce în ce mai clar că Ministerul Mediului, în forma sa actuală, nu mai reprezintă interesul public. Ci doar o versiune birocratizată, fără empatie, a unei ideologii verzi care scapă complet din vedere omul. Omul care trăiește din pământ. Omul care luptă cu seceta. Omul care nu-și permite „sub 10 lei pe mia de metri cubi”, dar care salvează mii de tone de hrană pentru România.

Se vorbește despre hoteluri de 4 stele pe pierdere, despre urși care ar trebui „drastic gestionați”, despre corpuri de control trimise la instituții publice care nu și-au făcut treaba. Toate aceste teme sunt importante, dar ele nu pot fi folosite ca perdea de fum pentru realitatea din Lungulețu: un sat care suferă din cauza nepăsării instituționale și a deciziilor reci luate de oameni care nu mai știu ce înseamnă să trăiești din muncă fizică.

Cererea de demisie adresată Dianei Buzoianu nu este doar o reacție politică. Este un semnal de alarmă din partea unei Românii reale, care nu mai suportă să fie condusă de funcționari cu zâmbet tehnocrat și baston de sancțiune în buzunar. România are nevoie de un ministru al Mediului care să vadă și pădurea, dar și oamenii care trăiesc lângă ea. Care să creadă în combaterea schimbărilor climatice, dar nu în detrimentul supraviețuirii agricole.

Dacă Diana Buzoianu nu înțelege asta, atunci demisia nu este doar necesară. Este urgentă.