Blocajul prelungit de la Curtea Constituțională pe tema eliminării pensiilor speciale a depășit de mult zona suspiciunilor rezonabile și a intrat în registrul evidenței politice. Amânări repetate, lipsă de cvorum, tăceri inexplicabile și proceduri invocate selectiv arată că nu mai este vorba despre o dezbatere juridică onestă, ci despre o operațiune de protecție a privilegiilor. În acest context, ironia amară din spațiul public „A sunat Lia și la CCR!?”, spune mai mult decât o mie de comunicate oficiale.
Judecătorii constituționali se află într-un conflict de interese structural: decid asupra unui mecanism care le afectează direct veniturile și statutul. În orice stat cu reflexe democratice sănătoase, o asemenea situație ar fi rezolvată prin abținere, reguli clare de incompatibilitate sau mecanisme independente. În România, soluția pare a fi blocajul. Când miza atinge buzunarele și rețelele de influență, Constituția devine elastică, iar timpul, o armă.
În ultimii ani, CCR a intervenit prompt atunci când deciziile vizau echilibre politice, mandate, proceduri electorale sau conflicte între instituții. În schimb, când subiectul lovește frontal în pensiile speciale, ritmul se prăbușește. Nu lipsesc doar deciziile; lipsește voința. Această asimetrie nu mai poate fi explicată prin prudență juridică. Este un semn de capturare instituțională.
Argumentul „independenței justiției” este invocat obsesiv pentru a respinge orice reformă care introduce responsabilitate sau echitate. Independența a devenit paravan pentru impunitate, nu garanție a drepturilor. În timp ce milioane de români muncesc până la limita biologică pentru pensii modeste, o castă se apără cu înverșunare de pierderea unor beneficii construite prin excepții, nu prin contribuții.
Mai grav, acest blocaj are efecte sistemice. Subminează încrederea publică, blochează condiționalități externe, alimentează radicalizarea discursului și transmite un mesaj toxic: în România, legea se oprește acolo unde încep privilegiile. Când Curtea care ar trebui să fie gardianul Constituției devine bastionul unei caste, statul de drept este golit de conținut.
„A sunat Lia și la CCR!?” nu este doar o glumă. Este expresia neputinței colective în fața unui sistem care se apără reflex, la unison, împotriva oricărei corecții. Dacă judecătorii ar fi siguri pe temeiurile lor, ar judeca. Dacă ar fi independenți de interesele proprii, ar decide. Faptul că nu o fac spune totul.
Eliminarea pensiilor speciale nu este un atac la justiție. Este un test de echitate. Iar refuzul de a-l trece arată că problema României nu este lipsa reformelor pe hârtie, ci blocarea lor de către cei chemați să le garanteze.
