O meserie dispare, mii de angajați așteaptă salvarea de la stat, o regiune e în moarte clinică. Sud-vestul țării, dominat de minerit, caută luminița de la capătul abatajului. Minerii rămân în 7 ani fără job, iar alternativa nu se întrezărește, relatează Europa Liberă.
„Aici, în carierele de lignit din Gorj, niciodată nu s-a pus accent pe oameni. Nu s-a pus accent pe trăiri, pe emoții, pe nimic, nici în vremea lui Nicolae Ceaușescu, nici acum în democrație. Omul nu a contat niciodată.”
Așa își începe povestea Mircea Gherendi, unul dintre minerii veterani de la cariera Roșia. Este un om în putere, are 47 de ani și cinci până la pensie.
E angajat la Complexul Energetic Oltenia, care asigură cărbunele folosit la Termocentrala Rovinari.
„Dacă ne uităm acum pe producția zilei, 16% din producția zilei este realizată la Rovinari. Asta înseamnă că 16% din economia țării folosește acum energie de aici.”
Simte că meseria lui nu mai contează pentru societatea de azi, o societate în care viitorul e energia verde. Este temător că, atunci când România va face tranziția totală la energia solară, eoliană, nucleară sau pe gaz, tinerii din regiune nu vor mai avea niciun viitor.
Până în 2050, toate statele membre ale UE vor renunța la exploatarea cărbunelui.
România a decis să renunțe la cărbune încă din 2030.
Statul vrea parcuri solare și centrale electrice pe gaz, în locul termocentralelor.
În sud-vestul țării, mai sunt 12.000 de mineri.
UE dă o jumătate de mld. de euro pentru 400 de microîntreprinderi în care să lucreze minerii rămași fără meserie.
Mircea Gherendi observă îngrijorat că statul nu dă niciun semn că tranziția cerută de Uniunea Europeană e precedată de măsuri concrete pentru cei 12.000 de mineri care mai sunt în România.
Pentru el și alți ortaci, pensia va fi salvarea. Dar pentru cei care au acum 18, 20 de ani, care va fi soluția?
E conștient și resemnat că face parte din ultima generație de mineri ai României, însă nu musai nostalgia sau iubirea de meserie îl face să fie reticent la schimbare, ci viitorul incert. Iar Mircea pune întrebarea-cheie. După minerit, ce pune statul în loc?
România celor care nu știu altceva decât minerit și energie
Gorjul are aproape 350.000 de locuitori, dintre care doar 65.000 mai au loc de muncă, conform datelor Agenției Județene pentru Ocuparea Forței de Muncă.
Cam 20.000 dintre gorjeni încă lucrează în industria cărbunelui, în mine, cariere sau în termocentrale. O treime deci. Mult mai puțini oricum față de deceniile trecute.
Înainte de 1989, în Hunedoara, Gorj, Dolj, Olt și Teleorman, lucrau direct sau depindeau de extracția de cărbune aproape un milion de locuitori, estimează liderul de sindicat Manu Tomescu.
„Mare parte din acest milion de persoane a ieșit la pensie sau a plecat în străinătate sau în alte orașe cu mai multe locuri de muncă. Acum mai sunt foarte puțini mineri”, adaugă Tomescu.
Datele sunt confirmate de statistici. După 1990, au fost închise peste 556 de mine și cariere, potrivit datelor Guvernului României. Minerii care au mai rămas extrag lignit din cariere de suprafață. Toți lucrează la compania de stat Complexul Energetic Oltenia (CEO), din subordinea Ministerului Energiei.
CEO numără aproape 10.500 de muncitori, conform datelor societății raportate la Fisc, dintre care 79%, în jur de 8.200 de oameni, lucrează în cele șapte cariere din Gorj: Roșia, Jilț, Pinoasa, Tismana, Hușnicioara, Lupoaia și Peșteana.
Pentru cei care nu vor ieși la pensie între timp, 2030 înseamnă un moment de cumpănă.
Ultimul șut
„Iată că încet-încet se apropie sfârșitul!”.
Manu Tomescu, lider de sindicat la CEO, vorbește fără ocolișuri și cu mult pesimism în glas. Exact așa ne întâmpină. E prima lui replică. Mai sunt vreo 30 de minute înainte să intre în tură, când ne dă interviul.
Suntem în cartierul din Târgu-Jiu unde locuiește cu soția și unul dintre cei doi copii. Băiatul a plecat deja din oraș, iar fata îl va urma.
„Nu văd cum o pot reține aici. Desigur că mi-aș dori să rămână. Dar viitorul aici înseamnă un loc de muncă la stat. Alte oportunități nu ar avea”, spune el pe un ton resemnat.
Cei 8.200 de mineri din Gorj sunt singurii care mai lucrează în cariere de cărbuni. După 1990, au fost închise peste 556 de mine și cariere, potrivit datelor Guvernului României.
Nu doar cei 8,200 de mineri din Gorj vor rămâne fără slujbe după 2030. Aceeași soartă o vor avea și minerii de subteran. Mai sunt 3.800, conform datelor Complexului Energetic Hunedoara. Ei scot huilă din mine, dar activitatea lor este mai mult pentru întreținerea minelor, ca să nu se prăbușească și să producă dezastre de mediu în zonă.
„Eu știu ca și viața este una din ce în ce mai incertă, ca să nu spun grea. Din cauza acestui program de închidere, asumat prin lege de Guvernul României”, continuă Manu Tomescu.
Programele de închidere a minelor și carierelor de cărbune au început în 1997, în timpul premierului Victor Ciorbea, cel care și-a dat demisia după un protest violent al minerilor din Valea Jiului.
Teama guvernanților de puterea socială a minerilor, după cele două Mineriade, schemele de personal supraîncărcate și puterea calorică a cărbunelui din România, mai mică față de cel din Polonia sau Germania, au dus la programe publice agresive de reducerea a numărului minerilor.
Politica publică s-a oprit însă aici. Nu a mai apărut nimic în loc.
„Au fost făcute programe de concedieri de-a lungul timpului, disponibilizări de locuri de muncă, închideri de capacități. Iar cei tineri au căutat locuri de muncă în alte zone ale țării sau în alte țări din Europa”, se plânge Tomescu.
Așa se face că acum regiunea e depopulată, sărăcită și fără perspective.
Minerul care vede lumina prin norul de cărbune
Mircea Gherendi face parte dintre minerii de la CEO care cred că lignitul de Oltenia mai are un viitor. Mai ales în actualul context economic, când energia s-a scumpit după 2020, dar și în contextul războiului din Ucraina.
Gherendi ne spune franc că nu vrea să transforme toată povestea minerilor într-o telenovelă. Să se plângă că are o slujbă dificilă, că își întreține familia cu greu. El vrea să fie apreciat pentru rezultatul muncii sale. Că scoate lignitul din pământ cu un utilaj care pare imposibil de manevrat.
„Haideți să vă dau exemple concrete, ca să înțeleagă lumea despre ce vorbim. Utilajul pe care lucrez eu este un excavator de mare capacitate, SRS-2000, care are 147 de metri lungime, are 49 de metri înălțime. Are șase benzi, are două corpuri mari, RS și BRS, care au ca deplasare formă șenilată. Are 2.933 de tone și acest utilaj.”
Muncește în praf, în stres, în condițiile fizice extreme. La fel și colegii lui. După 20 de ani de minerit, mulți s-au îmbolnăvit.
În urmă cu doar o săptămână, un coleg a murit chiar în timp ce suda o roată a unui excavator asemănător. Un accident cumplit de muncă. Avea 42 de ani.
„Era un om de nota 10. Nu cred că îi putea reproșa cineva ceva. S-a dus. S-a dus pentru că nimeni nu are grijă de munca noastră. Nimeni nu ne respectă. Noi aducem lumină într-o casă din cinci din România. Și cu toate acestea, angajații din Gorj sunt bătaia de joc a tuturor.”
Principala problemă e tehnologia veche, din anii 70, niciodată reparată sau schimbată, acuză Gherendi. Și lipsa oamenilor. Înainte, utilajele mari erau manevrate de 30 de angajați, acum doar de șase.
