În România, salariile sînt mici. Este un refren pe care îl auzim de trei decenii, un veșnic motiv de nemulțumire și de reproșuri. Tema este doar parțial corectă, pentru că, pe de o parte, rareori se face o analiză cuprinzătoare a motivelor pentru care salariile sînt mici, iar, pe de altă parte, este promovat cu insistență mitul că salariul minim încasat pe statul de plată este, de fapt, completat de o sumă de bani plătită „la negru”, fără a fi contabilizată.
Cifrele arată că în economia românească există un fenomen al utilizării excesive a salariului minim. Un sfert dintre angajații din România primesc salariul minim, adică aproape 1,3 milioane de salariați. Imensa majoritate a acestora lucrează în mediul privat, în sectorul bugetar fiind doar 80.000 de angajați care cîștigă salariul minim și pentru aceștia au fost inventate sporuri.
De altfel, România este, la nivelul Uniunii Europene, economia cu cea mai mare pondere a angajaților plătiți cu salariul minim din totalul salariaților. Imediat după România se află Portugalia (17%) și Croația (15%), iar țările cu cele mai mici procentaje sînt Malta, Belgia și Suedia, cu niveluri de sub 3%. Există o explicație pentru diferențele atît de mari, la nivel european, în ceea ce privește ponderea crescută a lucrătorilor cu salariu minim? Nu sînt răspunsuri bazate pe o analiză documentată, dar intuitiv se pot evoca structura și tradiția economiilor în cauză.
Extinzînd cifrele de analiză, să spunem că Bulgaria (332 de euro), Ungaria (442 de euro) și România (450 de euro) sînt statele cu cele mai mici salarii minime din Uniunea Europeană. În ultimul deceniu, România a avut cea mai agresivă creștere a salariului minim din UE, făcută, în mulți ani, fără vreo legătură cu productivitatea muncii, fără vreun algoritm logic și predictibil, ci doar sub imperiul comenzii politice. Astfel, anul trecut, România a depășit Ungaria la nivelul salariului minim, dar diferența este nesemnificativă, iar ea trebuie pusă și pe seama evoluției monedelor naționale, leul și forintul, în raport de moneda europeană, euro.
Toate datele arată că România are un salariu minim mic și mulți lucrători plătiți la acest nivel. De ce se întîmplă așa? Cea mai facilă explicație este aceea că o parte din bani sînt plătiți de angajatori „la negru” sau „la gri”. Nu se poate spune că fenomenul nu există, dar cît este de extins? Poate există un fel de optimizare fiscală, prin care patronii micilor companii găsesc metode să scoată bani din firmă cu costuri cît mai mici, pentru a-și ajusta veniturile, dar amploarea fenomenului este nedefinită. Este un fenomen marginal sau unul generalizat? Nu știm, iar instituțiile statului ar trebui să ofere un răspuns pentru a înlătura speculațiile.
În același timp, să nu uităm că în economia românească între 80% și 90% din companii sînt incluse la categoria microîntreprinderi sau IMM-uri. O bună parte din ele sînt firme care asigură existența asociaților și familiilor lor. Nu sînt companii cu pretenții de dezvoltare, ci de subzistență. În aceste condiții, angajații, care de cele mai multe ori sînt chiar membrii familiei, primesc salariul minim. Aici se concentrează o parte din salariile minime din economia românească.
Micii patroni se mulțumesc cu atît de puțin pentru că încearcă să plătească impozite și contribuții cît mai reduse către bugetul de stat sau bugetul sănătății. Mulți o fac nu din rea-voință, ci din cauză că rata de profit pe care o obțin este extrem de mică. Sînt, de fapt, firme ai căror proprietari nu au alte veleități decît supraviețuirea de pe o zi pe alta.
Dacă obiceiul completării salariilor minime cu plăți „la negru” sau „la gri” ar fi un fenomen de masă, așa cum se vehiculează în spațiul public, ar trebui ca instituțiile statului, ANAF și Inspecția Muncii, să constate și să ia măsuri. Adică să micșoreze zona de evaziune.
Dar pentru a explica motivele pentru care economia românească utilizează pe scară atît de largă salariul minim trebuie să privim mai în profunzime. Vom vedea că o bună parte a economiei românești produce o valoare adăugată redusă. Industria este axată, în general, pe lohn, asamblează diverse produse pentru companii europene. Este cazul industriei auto sau, de exemplu, al celei de produse electrocasnice. La fel este și situația în comerț, un domeniu cu o pondere importantă în economia autohtonă, în care, prin definiție, se lucrează cu marje reduse de profit. Aici apar și angajații din companii mari cu salariul minim.
Cu puține excepții, economia românească este una a valorii adăugate reduse, a profiturilor mici, este o economie de execuție și prea puțin axată pe inovare, cercetare și dezvoltare de produse sau aplicații de noi tehnologii, domenii în care astăzi ratele de profit sînt substanțiale și în care, implicit, se plătesc salarii mari.
De fapt, efectele de astăzi sînt rezultatele unor decizii luate în urmă cu două decenii. Atît în ceea ce privește atragerea investițiilor străine și a structurii economiei, cît și cu privire la sistemul de învățămînt. Abandonul școlar timpuriu, analfabetismul funcțional, desființarea învățămîntului profesional, numărul relativ redus de studenți și libertatea de a lucra în Uniunea Europeană au fost factori, mai puțini vizibili, care au contribuit la situația de astăzi. De aceea, atunci cînd românii se plîng că au salarii mici ar trebui să se întrebe ce fac ei pentru a schimba această situație.
